DESCARCĂ APLICAȚIA:

ForestMania e despre și pentru iubitorii de pădure și lemn

DESCARCĂ APLICAȚIA:

28.3 C
București
21.3 C
Sibiu
21.2 C
Suceava
22.7 C
Covasna
20.1 C
Piatra Neamț
20.7 C
Braşov
20.4 C
Bistrița
23.1 C
Râmnicu Vâlcea
vineri, iunie 21, 2024

An de an, Ceata junilor din Sadu aduce omagiu țapinarilor. „Aici nu există casă fără țapină!”

Recomandate

Un obicei unic în România s-a păstrat în comuna Sadu din județul Sibiu: an de an are loc un omagiu adus țapinarilor de către Ceata de juni a comunității.

„Lemnul feciorilor” sau „adusul fagului în sat” este un spectacol cum nu vezi nicăieri: feciorii din Ceata Junilor aduc cel mai falnic fag ales din pădurile de deasupra satului. Alaiul cu junii care stau pe trunchiul de copac, sprijiniți în țapine, străbate în cântec satul, până în piața din centru, unde junii colindă mulțimea adunată să-i vadă. Totul se petrece în Ajunul Crăciunului, dar perioada de Sărbători a Cetei ține de la Sfântul Nicolae, 6 decembrie, până la Sfântul Ion (7 ianuarie). Desigur, azi fagul este adus pe tractor, devenit „carul” zilelor noastre, dar important e ca cei mai tineri să știe despre această meserie și despre cum se lucra pe vremuri în pădure.

Nu oricine putea fi țapinar

Contactat de forestmania.ro, ing. Ioan Cimpoca, de la Ocolul Silvic Valea Sadului, a oferit mai multe detalii despre acest obicei.

„Acest obicei, adusul fagului, arată puterea țapinarului asupra pădurii. Fălnicia lor consta în a aduce cel mai mare fag! Vă dați seama ce tehnică era să urci acel fag în car? Când el are câteva tone, între 8 și 12 metri cubi! Ei cu țapina fac o pârghie, pun câte un lemn, câte un lemn până ridică fagul la înălțimea carului. Pe vremuri, acel fag era pentru gazdă. Pentru că ei petreceau de la Sfântul Nicolae până la Sfântul Ion, se făceau hore în sat, erau multe activități și ei se adunau undeva, într-o casă temeinică, unde puteau fi cuprinși toți. Ei, acest fag era pentru focurile din casa gazdei. Haina celor din ceată era neagră, căptușită cu blană de oaie, cu guler negru tot de oaie. Purtau această șubă peste costumul national, de Sărbători. Dar și la pădure, că stăteau cu zilele până tăiau ei cu joagărele și aduceau lemnul la drum și apoi urcau în car… Iar la car aveau câte două perechi de boi, ca să poată trage buștenii aceia mari. Nu oricine putea fi țapinar! Este o muncă dură, pentru oameni care pot duce greul!”, a declarat, pentru forestmania.ro, inginerul Cimpoca.

Primarul, susținător al tradiției

Am stat de vorbă și cu primarul comunei Sadu, care nutrește un mare respect pentru țapinari și susține Ceata de juni.

„Acest obicei al Cetei junilor este foarte vechi, este precreștin. Este o poveste care continuă, din fericire, și astăzi, chiar dacă mai mult simbolic. Ei se adunau în ceată din 6 decembrie și aveau activitatea structurată pe două direcții: repetițiile pentru colindele vechi și căutarea fagului. Acest fag reprezintă astăzi o măsură de sprijin, pentru că el devine lemn de foc ce se împarte – o parte merge la gazda Cetei, o parte la biserici și o altă parte la o familie nevoiașă. Aici în Sadu nu există casă fără o țapină, iar acest obicei este o oglindă a faptului că mulți dintre cetățenii noștri au lucrat la pădure. Erau pe vremuri șapte joagăre, transportau lemnul pe apă… Este o meserie transmisă din tată în fiu. Acum sigur că țapinele stau în cui, fiind înlocuite cu tehnologia… Dar de când sunt primar am ținut să le expunem, am vrut să se știe acest meșteșug, să nu se uite, pentru că e ceva născut aici, este activitatea oamenilor noștri. La noi, țapina e ca un costum popular – toată lumea are una”, ne-a spus primarul Dumitru Ivan.

Țapină de la zapino

Cei de la Civilizația lemnului în România dau mai multe definiții ale țapinei, dar cea mai potrivită e a lui Vasile Arvinte: „o unealtă cu o coadă de lemn, ceva mai lungă decât a toporului, terminată printr-un cioc ascuțit din fier care se înfinge în trunchiul sau butucul tăiat, pentru a-l mâna sau roti”.

„În ceea ce privește introducerea utilizării țapinei în exploatarea forestieră, conform surselor istorice, aceasta ar fi avut loc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea când pentru această activitate erau aduși în Transilvania, Moldova, Muntenia și Oltenia, muncitori de diverse naționalități. Transportul și exploatarea materialului lemnos era asigurat mai ales de muncitori germani și croați iar fabricarea uneltelor de transport era făcută de către muncitori italieni. Este de menționat faptul că teritoriile din nordul Italiei – Piemonte, Lombardia, Trento, Friuli, Veneto – erau și ele provincii ale Imperiului Habsburgic, în spațiul fostului Imperiu italienii din aceste zone circulând în calitate de cetățeni austrieci.

O urmare firească a acestui fenomen era împrumutul de cuvinte și termeni utilizați în procesul de exploatare forestieră, deoarece fiecare utiliza termenii în propria limbă, iar ceilalți îi împrumutau ca atare. Un exemplu tipic în acest sens este și termenul țapină în limba română, care provine din italiana sudică a derivatului „zapino” (brad), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru, împrumutat de nemți sub forma de Zappel, Zappin, sau Sapin, iar în limba maghiară devenind termenul popular capin.

Țapinarii, acei muncitori forestieri care știu a mânui țapina, sunt prima verigă din acest drum al lemnului către industrie și civilizație. Această meserie cu riscuri enorme reprezintă de multe ori echivalentul supravieţuirii acestor muncitori şi a familiilor lor. Asemeni unor personaje fantasmagorice, țapinarii au fost inspirație pentru subiecte de film artistic („Țapinarii”, 1982, regia Ioan Cărmăzan), scurt metraj documentar („Țapinarii- tribul muntelui”, 2014, regia Petru I. Pap, cu două premii și cinci selecții oficiale la festivaluri de film internaționale), documentare fotografice”, mai spun cei de la Civilizația lemnului în România.

Sursa video: Primăria Comunei Sadu

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai noi