În România există o civilizație a fânului, cu tot ce înseamnă acest lucru – creșterea animalelor, unelte de cosit, meșteșug. Acolo unde oamenii au animale, fânul este vital.
Cuvântul fân este o moștenire în limba română din latinescul „frenulum”, fapt care dovedește vechimea acestei practici agricole. Ea a apărut în urma necesității de a asigura nutreț uscat pentru animalele domestice erbivore, pentru perioada de toamnă-iarnă și începutul primăverii și este o practică legată de numărul de animale deținut de fiecare familie.
Fânul se cosește, iar pentru cosit ai nevoie de o coasă ascuțită. Ea se ascute cu „gresia”, care este ținută la chimir într-un suport special. Despre un astfel de suport vorbim și noi azi, pentru că în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României există un „tioc” aparte, din 1887.
Tiocul sau tocul, așa cum se numește în Transilvania și Maramureș, este cunoscut drept „cioc” în Banat, și aici se puneau în interior iarbă și apă, pentru a menține gresia umedă.
Înainte de răspândirea tiocurilor din tablă utilizate în prezent (cumpărate din magazine), în Maramureș, dar și în alte zone ale Transilvaniei, tiocul era confecționat din lemn scobit din diferite esențe. În Banatul de munte, dar și în Bucovina acesta era scobit în corn de bou, arată portalul patrimoniu.ro.
Pregătitul coasei se face cu îndemânare, fiind una din muncile care, pe lângă un instrumentar specific, necesită o pregătire intensă sau cunoștințe foarte bune. Coasa se bate doar pe marginea care taie, cu ciocanul, cu mișcări bine studiate, pe nicovală (ineu – cum se numește în Transilvania), iar apoi se ascute cu gresia. Pe lângă faptul că trebuie să fie bine făcute, ca nu cumva cel care ascute coasa să se rănească, toate aceste mișcări produc un sunet specific, iar aproape fiecare om parcă bate și ascute coasa într-un ritm al său…
Iată descrierea făcută de specialiști tiocului pe care îl prezentăm azi:
Tioc de coasă de formă paralelipipedică. Interiorul este scobit pentru a se permite fixarea gresiei cu care se ascuţea coasa sau secera.
Partea frontală are două registre cu un decor identic reprezentat de linii drepte şi suite de adâncituri dispuse alternativ cu baza pe liniile drepte. Sub primul registru se află cioplită data: 1887.
Sub al doilea registru sunt scrijelite literele majuscule: I.L.C.P. Tiocul se prindea de chimir cu ajutorul unei agăţători din sârmă.
Obiectul este lucrat prin tăiere, cioplire și scrijelire.
Culoarea naturală a lemnului patinat.
Obiectul este în stare bună de conservare și îşi păstrează integritatea şi caracteristicile iniţiale.
Dimensiuni: Înălțime = 142mm; Lățime = 62mm; Grosime = 52mm.
Material: Lemn de plop.
Nota redacției:
Piesele fac parte din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României. Imaginile în format digital sunt publicate de forestmania.ro în urma unui Acord semnat cu conducerea MNIR. Acordul are scopul de a mediatiza colecția de obiecte din lemn a muzeului și de a contribui la cunoașterea începuturilor prelucrării lemnului în țara noastră.
Am mai scris despre piese din lemn din colecția MNIR: călimară, pistornice, căuc sau pușculiță.
