Garda Forestieră Națională a publicat prima analiză națională din care reiese cum sunt administrate diferitele fonduri cinegetice de pe cuprinsul țării. Este o premieră binevenită: pentru întâia oară, harta interactivă a gestiunii faunei devine accesibilă publicului, desenată punct cu punct, de la un capăt la altul al Carpaților. Potrivit instituției, rezultatul financiar cumulativ indică un sold negativ de 20,46 milioane de lei între anii 2021 și 2025. Un Demers util, așteptat de multă vreme, dar ale cărui cifre cer o lectură lucidă, nu un verdict grăbit.
Fonduri cinegetice: ce spune harta
Analiza pune în oglindă două fluxuri financiare distincte: pe de o parte, sumele încasate de stat din licențierea și gestionarea faunei; pe de altă parte, despăgubirile achitate din bani publici pentru pagubele provocate de vânat. Diferența dintre aceste intrări și ieșiri definește starea financiară a fiecărei parcele.
Din cele 2.148 de fonduri cinegetice analizate, 465 apar colorate în roșu, indicând un sold negativ. Alte 1.641 rămân pe verde, 17 sunt la limita echilibrului perfect, iar pentru 25 de unități datele rămân incomplete. La prima citire, tentația e mare: rechizitoriul pare gata făcut, iar simplificarea convenabilă spune că statul este un prost administrator care operează în pierdere. Totuși, realitatea din spatele culorilor este considerabil mai nuanțată.
Cine ține pixul nu e gestionarul
Pentru a înțelege corect tablou global, trebuie adus la lumină un detaliu esențial, adesea trecut sub tăcere în dezbaterile televizate: administratorul de pe teren nu are libertatea de a-și gestiona singur efectivele. Statul reglementează aproape totul de la centru. Volumele de extracție pentru fiecare specie în parte sunt decretate anual prin ordin de ministru.
Gestionarul privat sau de stat nu face decât să execute o cotă prescrisă. El nu poate decide dacă este cazul să extragă zece cerbi sau doi urși în plus pentru a proteja recoltele dintr-o vale. I se atribuie o sarcină și este obligat să se încadreze strict în limitele ei. El răspunde juridic și material de rezultat, dar pixul cu care se semnează decizia strategică se află întotdeauna la București. Această asimetrie fundamentală schimbă radical modul în urmă căruia privim harta.
„Cât mai puțin, ideal nimic”
An de an, răspunsul autorităților la întrebarea privitoare la reglajul populațiilor de animale sălbatice a fost ghidat de un reflex defensiv: extragere minimă, dacă se poate deloc. În privința carnivorelor mari, presiunea publică și restricțiile europene au blocat deciziile tehnice, împingând cotele de prevenție aproape de zero.
Consecințele acestei abordări nu au întârziat să apară. Legea definește efectivul optim drept acel număr de exemplare care permite conservarea speciei, dar generează un minimum de pagube și nu pune în pericol viața comunităților rurale. În clipa în care intervenția umană este suspendată, populațiile cresc exponențial, iar conflictele la limita pădurii devin inevitabile. Nu este vorba despre o administrare defectuoasă pe plan local, ci despre o simplă și implacabilă ecuație matematică.
Paradoxul facturii
Privind mecanismul legislativ, descoperim un paradox greu de surmontat. În cazul speciilor strict protejate – cum este ursul brun – normele stipulează clar că responsabilitatea financiară pentru daune revine integral statului (Legea nr. 407/2006).
Pentru speciile cu regim obișnuit de vânătoare, statul preia factura doar dacă gestionarul dovedește că și-a îndeplinit toate obligațiile: a asigurat hrana complementară, a încercat alungarea vânatului și – cel mai important – a realizat integral cota de recoltă aprobată.
Circuitul se închide astfel într-o buclă kafkiană:
- Statul stabilește prin ordin o cotă redusă de extracție.
- Vânatul se înmulțește peste limita de suport a ecosistemului.
- Pagubele agricole și silvice explodează.
- Statul achită nota de plată din bani publici, indicând totodată spre gestionari ca fiind deficitari.
De ce se adună roșul în același loc
O privire atentă asupra hărții arată că petele roșii nu sunt distribuite aleatoriu pe teritoriul țării. Ele se concentrează masiv în arcul carpatic: în județele Harghita, Covasna, Mureș, Brașov și Bistrița. Adică exact în habitatele dense ale carnivorelor mari, suprapuse peste comunități umane dependente de agricultură și creșterea animalelor.
Această suprapunere nu este o simplă coincidență. Este expresia grafică a unui sistem în care decizia de protecție strictă este luată la nivel central, dar costurile directe sunt suportate de comunitățile locale și de bugetul public. Faptul că în aceleași județe există și fonduri cinegetice marcate cu verde demonstrează că profesionalismul gospodarului contează, dar nu poate anula de unul singur impactul unei politici naționale rigide.
Unde e valoarea reală a analizei
Adevărata utilitate a demersului inițiat de Garda Forestieră nu constă în alimentarea unor polemici sterile, ci în oferirea unui instrument de diagnostic. Pentru prima dată, avem o imagine de ansamblu ce permite identificarea zonelor unde măsurile de prevenție au funcționat și a celor în care echilibrul ecologic a fost compromis.
Timid, corecțiile au început să apară. Cotele de intervenție și prevenție au fost reevaluate, însă cadrul normativ rămâne instabil, oscilând între ordine de ministru, inițiative legislative contestate la Curtea Constituțională și presiuni mediatice de moment.
Un fond cinegetic nu se evaluează la finalul unui singur exercițiu financiar și nici nu se conduce prin decrete conjuncturale. La fel ca pădurea care îl adăpostește, el necesită viziune pe termen lung, rigoare științifică și răbdare. Harta recent publicată este un excelent punct de plecare, însă rămâne de văzut dacă autoritățile vor avea curajul să adreseze cauza problemei: are sens ca statul să limiteze administrativ pârghiile de control ale faunei, pentru ca mai apoi să plătească din bani publici efectele propriei ezitări?
