Într-o lume în care plantarea de arbori este adesea prezentată ca soluție universală la crizele climatice și de biodiversitate, un studiu recent din Japonia aduce o perspectivă nuanțată și, pentru mulți, surprinzătoare: mai mulți arbori nu înseamnă automat mai multe păsări. Dimpotrivă, în anumite peisaje agricole deschise, introducerea de fâșii de arbori poate reduce dramatic abundența unor specii specializate.
Cercetarea, publicată în 2026 în Journal of Environmental Management de o echipă condusă de Masumi Hisano de la Universitatea Hiroshima, a analizat efectul „shelterbelts” – fâșii de arbori plantați ca perdele de protecție împotriva vântului – în peisajele agricole umede din centrul Japoniei, în jurul lacului Kahokugata. Aceste zone, cu orezării, câmpuri de lotus și pajiști, funcționează ca habitate substitute pentru zonele umede naturale și sunt importante pentru păsările migratoare de pe ruta est-asiatică.
Rezultatele sunt clare și măsurabile: abundența păsărilor de iarbă (grassland birds) a scăzut cu peste 70% în apropierea perdelelor de arbori, comparativ cu zonele deschise aflate la circa un kilometru distanță. Perdelele au favorizat păsările de margine și de tufăriș, dar au redus diversitatea speciilor de zone umede care depind de spații largi, deschise.
„Perdelele acționează ca niște pereți ecologici”, explică Hisano. Ele fragmentează habitatul, modifică expunerea la prădători și limitează spațiul vital pentru expediile care au nevoie de orizont larg.
De ce contează acest lucru?
Nu este vorba de o respingere a arborilor. Dimpotrivă. Studiul subliniază un adevăr mai profund: biodiversitatea nu răspunde la cantitate simplă, ci la calitate și context. În peisaje deja transformate de om, unde mai există pete de habitat deschis sau umed, adăugarea de structură lemnoasă creează câștigători (păsări de margine, unele insectivore) și perdanți (specii de iarbă și zone umede deschise).
Acest tipar apare și în alte părți ale lumii. În savanele africane, „împădurirea” spontană sau invazia de arbuști (woody plant encroachment) determină declinul a circa 20% din speciile comune de păsări de ecosisteme deschise. În preriile nord-americane, păsările de iarbă evită zonele cu arbori sau arbuști. În Europa, creșterea suprafeței forestiere în ultimele decenii nu a oprit declinul multor păsări de pădure, tocmai pentru că multe păduri noi sunt uniforme, dense sau lipsite de structuri vechi și variate.
Perdelele forestiere în România – între tradiție și provocări
România are o istorie îndelungată cu perdelele forestiere de protecție. La începutul secolului XX, țara noastră era printre primele din lume care planificau sisteme ample de „împerdeluire”, mai ales în Bărăgan. Aceste fâșii protejează culturile de vânturi puternice, reduc eroziunea, mențin zăpada pe câmp și creează microclimate favorabile. Multe studii și observații locale arată că ele atrag păsări utile agriculturii – insectivore care contribuie la controlul natural al dăunătorilor – și sporesc diversitatea generală în peisajul agricol.
Eforturi recente de replantare în sudul țării, în zone afectate de deșertificare, continuă această tradiție. Beneficiile sunt reale: protecție pentru agricultură, îmbunătățirea solului, coridoare ecologice parțiale.
Însă studiul japonez ne invită la o întrebare onestă: ce se întâmplă cu păsările care depind de spațiile deschise rămase? În România există încă pajiști, fânețe, zone umede sau terenuri agricole extensive unde anumite specii de iarbă (cum ar fi ciocârlia de câmp – Alauda arvensis – sau alte specialiste ale habitatelor deschise) își găsesc refugiu. Plantarea fără discernământ, mai ales în apropierea acestor habitate sau în peisaje cu mozaic valoros, poate repeta tiparul observat în Japonia.
Nu „mai mult”, ci „mai inteligent”
Adevărata lecție nu este anti-arbori, ci pro-nuanță. Biodiversitatea prosperă acolo unde există heterogenitate – un mozaic de habitate deschise, tufărișuri, păduri mature, zone umede. Un peisaj cu doar „mai mulți arbori” riscă să devină mai sărac în specii specializate, chiar dacă pare „mai verde”.
Plantarea strategică înseamnă:
- A alege locurile potrivite (de preferat pe terenuri degradate sau agricole intensive, nu pe pajiști sau zone umede valoroase rămase);
- A menține coridoare și pete de habitat deschis;
- A folosi specii native diverse, cu structuri variate (nu monoculturi dense);
- A combina perdelele cu alte măsuri agro-ecologice.
Acest studiu se alătură altor cercetări care arată că „refacerea naturii” nu este un gest simplu de a planta sau a lăsa să crească. Uneori, a proteja sau a restaura habitate deschise este la fel de important ca a planta păduri. Câștigătorii și perdanții există mereu; înțelepciunea constă în a minimiza pierderile ireversibile pentru speciile cele mai vulnerabile.
O invitație la reflecție
Natura nu este o foaie albă pe care să desenăm soluții simple. Fiecare intervenție – chiar și cea mai bine intenționată – modifică relații delicate. Studiul din Japonia nu ne spune să oprim plantările. Ne spune să le facem cu ochi deschiși, cu date și cu respect pentru complexitatea vieții.
Pentru România, cu peisajele sale agricole diverse, cu Delta și zonele umede, cu tradiția perdelelor și cu presiunile actuale ale schimbărilor climatice, această lecție este deosebit de relevantă. Putem proteja atât recoltele, cât și o avifaună bogată și variată – dacă acceptăm că „mai mult” nu este întotdeauna răspunsul. Uneori, răspunsul este „mai potrivit”, „mai divers” și „mai conștient de întregul tablou”.
