Oamenii lemnului. Povestea lui Cristian Dogaru, un finanțist care produce cherestea

0
2070

Când vorbim despre forestieri și firmele de prelucrare a lemnului, vorbim foarte des despre moștenire: a început bunicul, apoi tatăl, iar azi fiul conduce afacerea familiei. Fiecare a adăugat ceva, la vremea lui. Dar nu este o regulă. Sunt și firme ai căror patroni nu au crescut lângă gater și lângă TAF și se descurcă de minune. Un astfel de caz este și Cristian Dogaru, un brașovean care a făcut cu totul altceva până să devină un om al lemnului. Dar a învățat în fiecare zi câte puțin, a absorbit ca un burete detaliile despre esențe, APV-uri, debitare…

De multe ori avem tendința să ne uităm la marii procesatori de lemn atunci când vorbim despre sectorul de prelucrare. Dar lemnul, ca resursă ce deservește în mod direct comunitățile, poate fi și o afacere mai mică, de interes local. Cum e firma lui Cristian, Alcris Timber.

Sediul e în comuna Dobârlău, județul Covasna. Aici se produc, din 2015, cherestea, grinzi, uluci de gard și alte sortimente de produse din lemn. Nenumărate case, pe o rază de 100 de kilometri, au în construcția lor, în acoperiș sau în gard, produsele Alcris.

O poveste cu sare și piper

Cristian a crescut într-o familie ce activa în alimentația publică. La 14 ani, lucra ca picolo în celebra Colibă a haiducilor din Poiana Brașov. În fiecare vacanță de vară, până la terminarea liceului, a lucrat în diverse restaurante. După facultatea de finanțe-bănci, în 1999, a decis să plece în Italia, să lucreze tot în domeniul restaurantelor – deja avea experiență – și să strângă bani pentru un apartament.

„Era visul suprem al oricărui român, pe-atunci: să ai un apartament al tău”, povestește Cristian pentru forestmania.ro. A stat în Italia până în 2006, timp în care a urcat treaptă cu treaptă. De la un local banal de nunți, la unul elitist. Și de la munca de jos, la management.

Un mentor de milioane

Restaurantul la care lucra în ultimii ani era al unui tânăr italian. Tatăl acestuia era unul dintre cei mai potenți afaceriști italieni, constructor de mall-uri și alte proiecte de anvergură. Și bătrânul venea să bea cafeaua la cârciuma fiului. Aici obișnuia să stea de vorbă cu Cristian al nostru. A fost un fel de mentorat, o experiență care este și azi valoroasă pentru el.

„M-a întrebat ce o să fac după ce iau apartamentul? Mă angajez și… asta e tot? Ce visez să fac? Ce vreau să las în urmă? Că ideea e să faci lucruri care contează. M-a întrebat de ce un apartament ar fi o realizare în viață? Mi-a zis să investesc banii. Ceea ce am făcut. Am venit acasă și am deschis cu tatăl meu un restaurant. După doi ani a venit criza economică… În restaurant bătea vântul. Așa că, în 2008, am avut prima tangență cu lemnul”, ne mai povestește Cristi.

Intermediar de cherestea

Căutând să facă o afacere care să meargă, Cristian a întâlnit un prieten care lucra cu arabi în exportul de cherestea.

„Lemnul era cumpărat cu plata și recepția în port. De când pleca TIR-ul de la Miercurea Ciuc sau Suceava îi lua o zi până ajungea în port. Dura 3 – 4 zile până îi venea rândul la recepție. Și mai dura alte câteva zile până ajungea factura la contabilitate firmei. Multora nu le convenea să piardă acest timp. Și era o nișă aici. Puteam să cumpăr eu cheresteaua, să fac eu recepția în curtea producătorului și să stau eu cele 10 zile… Cu un câștig, desigur. Am învățat atunci multe despre cherestea. Și am făcut asta până în 2015”, își continuă el povestea.  

În tot acest timp, a cunoscut tot ce însemna gater. A negociat cu toți, a cumpărat de la toți. A verificat atâta cherestea, că o visa și noaptea. Făcea sute de kilometri pe zi pentru a vorbi cu toți și a negocia… Vedea câți bani încasează un producător și i-a încolțit în minte ideea să devină și el unul. „Eu la vremea aia nu luam în calcul utilajele lor, angajații, salariile plătite și toate cheltuielile. Eu vedeam că îi plăteam 3 TIR-uri și ziceam Wow, dar chiar face bani! Mi-am zis că e un sector în care se câștigă!”, spune, râzând, Cristian.

În 2015 a deschis fabrica. Cu două utilaje mici. Fac debitare primară. Lemnul lor merge în zonă, la case, garduri și tot ce e nevoie într-o gospodărie sau construcție civilă. Dar nu numai: vinde și unui producător de mobilier care are contract cu Germania și livrează băncile pentru festivalul Oktoberfest.

După doi ani, a intrat și pe zona de exploatare. De ce?

„Lemnul nu e niciodată uniform. Sunt valori diferite. Când cumpăram, voiam numai lemn cu valoare bună. Vânzătorul încerca să scape și de cel cu valoare mică. Odată cu lemnul slab calitativ, preluam eu problema… și aveam apoi probleme cu clientul, care spunea că vrea marfă bună. Vedeți, clientul are timp, pentru că el își face o dată la nu știu câți ani un acoperiș. Și analizează atent. Eu nu aveam timp, pentru că trebuia să continui afacerea. Era un cerc vicios. Nu puteam nici să supăr furnizorul, pentru că dacă intram mai tare în el se supăra și pleca. Am vrut să nu mai depind de cineva…

Plus stocurile: dacă vedeam că rămân fără buștean, sunam furnizorul și zicea că în două zile îl am. Dar în dimineața când trebuia să vină, se întâmpla câte ceva: se strica mașina, șoferul pățea ceva … Și stăteam cu oamenii în fabrică degeaba. A fost al doilea motiv pentru care am decis să fac și exploatare. Ca să gestionez eu, să nu țin gaterul pe loc”.

Obiective de viitor

În acest moment, Alcris Timber valorifică tot ce se poate dintr-un buștean pe partea de cherestea. Lucrează doar cu ocoale silvice private, niciodată cu Romsilva. Și planul de viitor este să valorifice tot, inclusiv resturile.

„Ideea e să valorifici la maximum. E păcat să îl dau… Se duce tot în peleți, brichete și biomasă, dar îl dau la niște prețuri derizorii. Următorul pas ca investiție e o linie de peleți și brichete”.

Trei sri lankezi, pentru moment

Pentru că i-a fost greu să găsească angajați, Cristian a apelat la o firmă de recrutare și a adus la fabrica din Dobârlău 3 muncitori din Sri Lanka. Doi dintre ei lucraseră ca tâmplari, al treilea avea experiență în montarea parchetului. Le-a făcut o căsuță, le asigură masa și e foarte mulțumit de ei. Deocamdată îi are de câteva luni. Dacă lucrurile merg tot așa, vrea să mai aducă și alții. Am stat și noi de vorbă cu unul dintre ei și o să povestim, într-un articol viitor, mai multe pe această temă. Important e că au de gând să își prelungească contractul aici, la expirarea lui (după doi ani) și că le place de Cristian, că e „cool boss”.

Cristian încă nu are acea atitudine de om care le știe și le-a văzut pe toate. Nu s-a blazat, nu s-a plictisit. E chiar entuziasmat de ce face. Vine de dimineață la fabrică și pleacă seara. O are alături și pe mama sa, care îl consiliază și îi e suport moral.

Are echipă și la pădure, de care are mare grijă. Este unul dintre motivele pentru care verifică întotdeauna parchetul.

„Verific din mai multe puncte de vedere. În primul rând verific terenul pe unde se poate scoate lemnul. Nu e atât de ușor… oamenii care lucrează în pădure sunt expuși unor riscuri foarte mari de accidente de muncă. Am această preocupare, această teamă să nu pățească ceva. E normal să te duci să te uiți, că poate parchetul e pe o coastă de nu poți sta în picioare… Nu pot să îmi expun oamenii oriunde și oricum. Vreau să văd și lemnul, dar mai mult terenul”, explică patronul Alcris.

Cristian Dogaru are doi copii și spune că firma e al treilea…

„Am trecut de faza aia cu banii. Că faci bani, că de-aia ai o afacere… Nu. Am ajuns la concluzia că cel mai important e să îți placă ceea ce faci”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.