Ciprian Muscă, publică o analiză a modului în care Codul silvic definește paguba, prejudiciul și prejudiciul forestier — trei noțiuni distincte care nu se raportează una la alta. Concluzia privește mai puțin severitatea sancțiunilor și mai mult calitatea redactării: o lege scrisă prost nu produce ordine cu întârziere, ci vinovați cu regularitate. Redăm textul integral, preluat de pe ciprianmusca.ro.
Prejudiciul care nu depinde de pagubă
Mic tratat despre prejudiciul forestier, despre cum se scriu legile silvice și de unde am ajuns toți penali.
Există în Anexa nr. 1 la Codul silvic o definiție care ar merita înrămată și atârnată pe holul oricărei facultăți de drept, ca avertisment și ca operă de artă deopotrivă. Legea definește prejudiciul drept „pierderile rezultate prin alte acțiuni sau inacțiuni care nu depind de producerea unei pagube în înțelesul prezentei legi”.
Este o definiție apofatică. Teologia negativă, care timp de un mileniu și jumătate a spus despre Dumnezeu doar ceea ce nu este, a ajuns în sfârșit în silvicultură. Nu știm ce e prejudiciul. Știm doar că nu e paguba. Restul e taină.
Cei trei termeni ai legii — pagubă, prejudiciu, prejudiciu forestier — sunt definiți distinct și, ni se asigură, nu sunt sinonimi. Corect. Nu sunt sinonimi. Sunt mai rău: sunt trei noțiuni care nu se cunosc între ele. În orice manual de drept civil prejudiciul e genul, iar paguba e specia. În Codul silvic sunt colegi de bloc care nu-și vorbesc. Iar „prejudiciul forestier”, deși poartă același nume de familie, nu este rudă cu prejudiciul: el este suma dintre pagubă și valoarea funcțiilor nerealizate ale pădurii. Un fel de copil adoptat care a păstrat numele, dar nu și gena.
Ca să nu rămână loc de plictiseală, la art. 134 legea mai scoate din mânecă o a patra fiară: „stabilirea pagubelor/prejudiciilor și/sau a daunelor aduse pădurii”. Daunele nu sunt definite nicăieri. Apar o dată, spun bună ziua, pleacă. Sintagma „și/sau” este, ca întotdeauna, o capitulare gramaticală: legiuitorul a ezitat între conjuncție și disjuncție și a hotărât să le lase pe amândouă în ring, să se descurce.
La art. 60 tehnica atinge perfecțiunea: titularul dreptului de administrare răspunde pentru „prejudiciile/prejudiciile forestiere”. Bara oblică, folosită nu ca alternativă, ci ca semn de îndoială. Este echivalentul normativ al ridicării din umeri.
Cioata lui Schrödinger și prejudiciul forestier
Să presupunem că doi oameni taie, în aceeași zi, exact același fag, cu același diametru la cioată, cu același topor.
Primul l-a tăiat într-o pădure încadrată în tipul funcțional I. Coeficientul K este 1,5. Prejudiciul forestier depășește pragul. Omul intră sub incidență penală.
Al doilea l-a tăiat cu o vale mai încolo, în tipul funcțional VI. K este 0,5. Aceeași cioată, același topor, aceeași zi. Contravenție. Amendă. Bună ziua, mai treceți pe la noi.
Arborele nu e vinovat de locul unde a crescut. Omul, în schimb, plătește pentru geografie. Încadrarea faptei nu depinde de gestul în sine, ci de ce a scris cineva într-un amenajament silvic, într-un birou, acum șapte ani. Iar dacă pădurea nu are amenajament, legea aplică din oficiu K = 0,7 — nota de trecere, ca la bacalaureat. Pădurea fără acte nu e nici nevinovată, nici vinovată. E corigentă.
Uroboros
Ca să știi dacă fapta e infracțiune, trebuie să calculezi prejudiciul forestier, adică paguba plus valoarea funcțiilor nerealizate.
Ca să calculezi valoarea funcțiilor nerealizate, legea îți cere ca fapta să constituie deja infracțiune sau contravenție.
Șarpele își mănâncă coada. Practica a rezolvat problema cu eleganța resemnării: orice tăiere fără drept e oricum măcar contravenție, deci calculăm și mergem mai departe.
Este exact tipul de soluție la care ajunge o comunitate care a învățat că, dacă stai să citești textul până la capăt, nu mai apuci să faci nimic.
Teologia lui 3%
Articolul 105 stabilește că vătămarea arborilor până la 3% din volumul autorizat reprezintă riscul normal al exploatării lemnului și nu constituie pagubă. Peste 3%, aceiași arbori, aceleași răni, același utilaj — devin pagubă.
Undeva, la a patra zecimală, se află granița dintre om cinstit și făptuitor. Nu o vezi, nu o simți, nu o poți evita decât rugându-te. Este singura frontieră din dreptul românesc care se traversează cu tractorul, fără să știi.
Iar la alineatul (5) legea închide cercul cu măiestrie: ești obligat să notifici ocolul silvic despre prejudiciile care decurg din riscul normal — adică despre prejudiciile care, potrivit alineatului precedent, nu sunt pagube. Trebuie deci să raportezi în scris ceva ce legea a declarat cu trei rânduri mai sus că nu s-a întâmplat. Dacă nu raportezi, răspunzi penal.
„De îndată”, unitate de măsură
Pădurarul scapă de răspundere patrimonială dacă depune o informare scrisă către ocolul silvic „de îndată” ce constată paguba.
Cât înseamnă „de îndată”? Legea tace. Va decide instanța, peste patru ani, într-o sală cu calorifer rece, ce ar fi trebuit să însemne această sintagmă într-o dimineață de noiembrie, la marginea unui canton de opt sute de hectare, fără semnal la telefon, cu zăpadă până la genunchi și cu un carnet ud în buzunar.
Este, probabil, singura construcție juridică din lume în care salvarea vine pur birocratic. Nu ai împiedicat tăierea. Nu ai prins pe nimeni. Dar ai scris hârtia. Ești liber.
Ședință de spiritism
Legea contravențiilor silvice trimite, pentru calculul despăgubirilor, la Ordonanța de urgență nr. 85/2006.
Ordonanța de urgență nr. 85/2006 a fost abrogată chiar de noul Cod silvic.
Norma trimite deci la o fantomă. Practicianul rămâne între ele, ca la o ședință de spiritism, întrebând tăblița cum se calculează despăgubirea. Tăblița, ca orice fantomă serioasă, răspunde evaziv.
Iar Anexa nr. 3 la Cod, tabelul nr. 2, vorbește despre „prejudiciile înregistrate la puieți”, în timp ce articolul pe care anexa îl deservește le numește ferm „pagube”. Anexa unei legi contrazice legea. E ca și cum cuprinsul unei cărți ar susține că volumul e despre altceva.
Cum am ajuns toți penali
Nu prin răutate. Prin acumulare.
Pădurarul, pentru că nu a scris hârtia destul de „de îndată”.
Operatorul, pentru că a vătămat 3,4%.
Proprietarul, pentru că pădurea lui nu are amenajament și a primit din oficiu coeficientul care îl trece pragul.
Transportatorul, pentru că i-a căzut semnalul GPS pe serpentine.
Șeful de ocol, pentru că a semnat un act pe care legea îl cere și îl interzice în același timp.
Agentul constatator, pentru că a calculat ceva ce legea nu îi permitea să calculeze, dar nici nu îi interzicea limpede.
Fiecare dintre ei a citit legea. Aceasta e partea tristă. Nimeni nu a greșit din ignoranță. Au greșit pentru că textul se poate citi în două feluri, iar ei au ales, statistic, unul.
O lege scrisă prost nu produce ordine cu întârziere. Produce vinovați cu regularitate. Iar când toată lumea este, potențial, în neregulă, cel care alege pe cine tragem la răspundere nu mai este legea. Este arbitrul de ocazie.
Morala, pentru cine a rezistat până aici
Codul silvic nu a fost scris de un om rău. A fost scris de mulți oameni, pe bucăți, în camere diferite, fiecare corect în paragraful lui, niciunul răspunzător pentru întreg. Titlul VII a fost redactat de cineva care nu vorbise cu autorul Titlului VIII. Anexele au fost lipite la sfârșit, de un al treilea, care se grăbea.
Există un test simplu, pe care nicio lege nu îl trece ușor: citește-o cu voce tare, într-o încăpere cu oameni obosiți. Dacă la a treia frază cineva ridică mâna și întreabă „stai puțin, cum?”, legea nu e gata. Mai stă.
Până atunci rămânem cu definiția aceea din anexă, care este, în felul ei, capodopera genului. Prejudiciul este pierderea care nu depinde de producerea unei pagube. Nu o poți contesta. Nu o poți aplica. Nu o poți contrazice.
Nu spune nimic — și tocmai de aceea nu poate fi niciodată greșită.
Toate prevederile citate există. Niciuna nu a fost inventată. Aici e problema.
Articol publicat pe ciprianmusca.ro.
