Teză de doctorat pe tema tăierilor ilegale: „E un subiect ce servește negocierilor și polarizării”

0
1018

Puțini știu că un cercetător brașovean a realizat o teză de doctorat de tema tăierilor ilegale de arbori. Titlul complet este: O analiză a fenomenului „tăierilor ilegale” de păduri în România în cadrul conceptual al politicilor publice. Re-definirea și structurarea problemei.

L-am abordat pe autorul ei, Cristian Bălăcescu pentru a ne oferi detalii despre cercetarea sa. Trebuie menționat că dl Bălăcescu a absolvit două facultăți – Silvicultură, la Brașov, și Psihologie la Cluj, la Babeș-Bolyai. I-am adresat două întrebări și ne-a răspuns.

Forestmania:ro: Ați lucrat ceva timp la o cercetare foarte interesantă – tăierile ilegale. O temă despre care se vorbește zilnic în România. De ce se vorbește atât de mult și de ce ați dorit să cercetați? Ce v-a motivat?

Cristian Bălăcescu: Ar trebui să încep cu o remarcă. Sunteți prima publicație adresată unui public profesionist larg interesată de cercetările mele în domeniu, excepție făcând desigur revistele științifice. Poate părea paradoxal, dar aceasta este constatarea: cu toate că avem de-a face cu o retorică abundentă pe subiect, interesul real este altul.

Poate veți fi surprinși să aflați că în ceea ce privește pozițiile publice, în România de după 1990, timp de peste un deceniu și jumătate, nu s-a vorbit nimic despre acest lucru, cu toate că, atenție, în ultima strategie de dezvoltare a sectorului forestier elaborată de statul comunist sintagma „tăieri ilegale” era prezentă, împreună cu tot setul de măsuri gândit la acea vreme. Semnificativ pentru discuția de față, tema a re-apărut mai târziu, în discursul organizațiilor nonguvernamentale cu profil ecologist, dar nu de la începuturile activității lor. Atenția acestor entități a fost îndreptată în primii ani, după 2000, asupra altor subiecte de mediu: exploatările miniere, declanșarea unor proiecte turistice („Schi în România”), cu accent pe protejarea ariilor naturale.

Primul raport al unei astfel de asociații a apărut în 2005, din acel moment volumul informațiilor vehiculate în acest sens crescând de la an la an, existând chiar o „ciclicitate” a acestora, suprapusă, coincidență sau nu, mișcărilor din plan politic. Discursul, realizat de fiecare dată prin comunicate sau scurte apariții, a fost amplificat de mass-media, intermediarul care de altfel a și propus problema agendei guvernamentale.

Consider important pentru cititorii dumneavoastră să știe că, pe plan internațional, problema a intrat în dezbatere la mijlocul deceniului 9, declanșată fiind de o serie de studii cerute mediului academic de către Banca Mondială. Erau solicitate o serie de finanțări pentru varii programe de restructurare/redresare. Iar banii nu se dau oricum. Existau deci câteva repere analitice privind fenomenul, și aș menționa aici cercetările profesorului australian Luca Tacconi și ale echipei sale. Numai că elementele descoperite în alte arii geografice, cum ar fi Asia-Pacific, nu puteau constitui un suport explicativ unu la unu pentru noi.

Mai trebuie menționat în acest punct că primele cercetări sistematice pentru spațiul românesc le datorăm doamnei profesor Laura Bouriaud.  În cadrul „Seminarului privind strategiile pentru utilizarea sănătoasă a lemnului” desfășurat în 2003 în România – Poiana Brașov, Bouriaud și Niskanen, sintetizând natura activităților înscrise în fenomenul tăierilor ilegale, au oferit o schemă prin care au distins între infracțiunile incidente dreptului penal (ex. furtul de lemn) și încălcările dreptului administrativ (ex. nerespectarea normelor ce reglementează exploatarea, transportul, ș.a.m.d.). Apoi autoarea a revenit, în forță, cu un articol extrem de ambițios, croit pe fundament determinist („cauză-efect”) și a stabilit în ce măsură sărăcia, ponderea agriculturii în PIB sau ambiguitatea privind proprietatea forestieră se constituie în determinanți ai activităților forestiere ilegale în țările Europei centrale și de est.

Studiul lui Bouriaud din 2005 a demonstrat ipoteza potrivit căreia cu cât este mai mare suprafața de pădure în cadrul unui județ (regiuni) unde proprietatea este neclară, cu atât crește incidența exploatării forestiere neautorizate. Pe de altă parte, aflat în străinătate, Șt. Dorondel, a publicat în 2009 o serie de studii de caz de factură etnometodologică realizate în comunitățile din Dragomirești, jud. Argeș, afectate sever de fenomenul tăierilor ilegale. Cercetătorul român a identificat o serie de mecanisme sociale prin care componenți ai autorității locale, inclusiv ai administrației silvice de stat, deși au fost excluși de la restituirea de păduri în sine, au beneficiat de transferul puterii la nivel local și, prin urmare, au obținut beneficii economice din terenurile forestiere pe care nu le dețineau.

Dar toate acestea nu au fost în măsură să-mi ofere răspunsurile căutate. Atent la scena socială, sesizam pe de o parte presiunea mediatică, iar pe de altă parte, încercările mai mult decât timide ale reprezentanților autorității de a demonstra, printr-o serie de date cantitative, înregistrate cu ocazia activităților de prevenire și combatere a criminalității forestiere, că amploarea fenomenului se află în limitele unei infracționalități „rezonabile”, reprezentând circa 1% din volumul de lemn extras legal.

Mi-a fost destul de clar că regiștrii de comunicare ai „taberelor” constituite erau diferiți. Primii preluau date de la ultimii, dar le interpretau sau comentau din perspectivă proprie. Acuzațiile aduse administrației silvice erau omniprezente, iar suspiciunile cu privire la cei care administrau sau exploatau lemnul erau întreținute de lipsa unor reacții adecvate din partea forestierilor, care greu au înțeles că în imagologie nu este indicat să te prevalezi de „dreptul la tăcere”.

Deci, contradicțiile au reprezentat un motiv temeinic de a încerca o altfel de cercetare, dintr-o altă perspectivă. Și așa mi-a venit ideea unei schimbări de paradigmă, plecând de la demonstrația că avem de-a face cu o problemă de politică publică. Studiul doctoral și-a propus ca obiectiv general o redefinire a problemei „tăierilor ilegale”, pornind de la premisa că nu se poate discuta de o soluționare a problemei, atâta vreme cât definirea și formularea acesteia s-au demonstrat a fi deficitare (În paranteză fie spus, primul Plan Național de Combatere a Tăierilor Ilegale a apărut la sfârșitul anului 2007, sub forma unei schițe, dar nu se poate vorbi de un document solid de politică publică, neajunsurile sale fiind evidențiate într-o analiză distinctă).

Mi-am dat seama că paradigma deterministă prin căutarea cauzalității (în care simțul comun, neștiințific își poate duce traiul, cel mai des – vezi întrebarea „de ce?”) conduce implicit la întrebări privind un „vinovat” sau mai mulți, iar atribuirea devine inevitabilă. Orice ați putea crede, nu aceasta este calea de a rezolva problemele sociale. Dacă am realizat că termenul „ecosistem” acoperă mulțumitor situația de echilibru natural, ar fi firesc să pricepem că socialul nu se îndepărtează foarte mult de la acest model.  Cu toate că nu evit discuția despre cauzele fenomenului sau dimensiunile acestuia, teza mea depășește acest calapod determinist.

Noul cadru conceptual propus își are originea în știința politicilor publice, cum am punctat mai devreme. El arată, potrivit unei expresii a mentorului meu, sociologul Ștefan Ungurean, ca un „rizom”, concept desigur de inspirație post-modernă. Problema ascunsă este „sondată” din mai multe direcții, atenția celui care o scanează astfel fiind îndreptată către „imaginile” pe care le văd cei implicați în ea, cu toate deformațiile pe care le suferă respectivele proiecții.

Mai departe, interesează reacțiile actorilor, intențiile, cum se raportează unii la ceilalți. De aceea, cea mai mare parte a cercetării este centrată pe analiza părților interesate (stakeholders). Demersul analitic vede problema prin ochii actanților. Toți analiștii de probleme de politică publică au convingerea că în procesul investigativ numai spargerea „retoricii” problemei te poate conduce la adevărata ei definiție și implicit, la soluții. Altfel, vom continua să auzim sau să vedem la nesfârșit, niște clișee cu impact emoțional puternic, care își regăsesc scenariul în jocul palpitant „de-a hoții și vardiștii”, în care se povestește despre cât de nesăbuiți și corupți sunt cei ce păzesc pădurea și cât sunt de cruzi cei care o taie. Nu v-ați plictisit de filme proaste?

Forestmania.ro: Ce concluzii ați tras după atâția ani de cercetare?

Cristian Bălăcescu: Extinsă la nivelul întregii țări, pentru a avea reprezentativitate statistică, cercetarea de teren (validarea, aplicarea instrumentului, ș.a.m.d.) a presupus o perioadă de aproape un an.  Am identificat 33 de părți interesate de problemă, iar eșantionarea stratificată a impus sondarea tuturor acestor medii organizaționale. Din păcate, am avut surpriza să constat că tocmai cei mai vocali stakeholderi au ignorat chestionarul…

În fine, am demonstrat că ceea ce oamenii numesc în termeni convenționali „tăieri ilegale” are suport în mentalul colectiv, prin faptul că la nivelul percepției indivizilor, problema are amploare/gravitate și reclamă urgență în soluționare.

Este însă vorba de o reprezentare, ceea ce cred oamenii, iar această proiecție consistă și are valențe majoritare chiar la nivelul administrației silvice, indiferent că este de stat sau privată. Cu alte cuvinte, problema socială există, indiferent dacă este reală sau nu, iar cei familiarizați cu câmpul experimental al psihologiei sociale știu despre ce vorbesc.

Pentru a vă răspunde la întrebare cât mai concis, vă pot spune că lucrarea are 21 de concluzii ferme și sumativ, 9 contribuții și instrumente originale (așa numitele „descoperiri”). Am să vă exemplific câteva, pentru a distinge cum stau lucrurile, chiar dacă pe alocuri contondența limbajului academic îngreunează înțelegerea.

Am propus înlocuirea sintagmei „defrișări ilegale” și operarea unei distincții între „tăieri ilegale” și „activități forestiere ilegale” ceea ce ar duce la o mai potrivită înțelegere a fenomenului. Schimbarea propusă nu este numai de ordin conceptual, nu este numai o alternativă de enunț lingvistic.

Cercetarea a descris și ierarhizat pe 8 paliere activitățile forestiere ilegale, oferind astfel un conținut consistent în definirea conceptului și relevând complexitatea problemei. Tipologia activităților forestiere ilegale a fost construită în funcție de valoarea vizată (după norma sau principiul de drept care este încălcat) și actorii care pot fi implicați, posibilii stakeholderi.

Studiul confirmă ipoteza lansată și demonstrată de Laura Bouriaud în anul 2005 care susține faptul că există în cazul României o corelație directă între volumul tăiat de masă lemnoasă și numărul de cazuri de exploatare forestieră ilegală.

Pentru a întregi imaginea de „news”  a acestei cercetări (cu toate că exprim rezerve față de ce numim „actualitate”)  aș puncta pentru publicul specialist o serie de interpretări de ordin sociologic pe care studiul le-a generat.

„Tăierile ilegale” constituie un obiect reprezentat social, așa cum este definit de sociologul de origine română Serge Moscovici. Se înregistrează dispersia și decalajul informațiilor care vizează obiectul reprezentat; distorsiunile sunt relevate prin „valorile de adevăr” atribuite existenței activităților forestiere ilegale. Informațiile privind fenomenul sunt inegal accesibile grupurilor.

Am mai demonstrat că atunci când este prezentat sub forma activităților ilegale constituente, stakeholderii implicați văd în mod diferit fenomenul. Plecând de la unul din postulatele lui Ungurean („Nu vedem toți același lucru când privim cerul înstelat care ne veghează viața”), putem afirma că fiecare parte interesată vede altfel „stelele” (activitățile forestiere ilegale) atunci când privește „cerul” (tăierile ilegale ca fenomen în ansamblu).

Aceasta înseamnă că grupurile au adoptat poziții diferite, specifice, și că acestea sunt generate de interesele și implicarea diferită față de problemă. Focalizarea îi va împiedica și pe viitor pe indivizi să aibă o viziune globală asupra obiectului fenomenului. Practic, studiul pune în evidență tendința indivizilor de a lua poziție, de a obține recunoașterea și adeziunea celorlalți, într-un grup de apartenență.

Diferențele inter-grupuri indică faptul că stakeholderii resimt nevoia să aibă conduite și discursuri coerente în legătură cu un obiect pe care, de fapt, nu îl cunosc îndeajuns. Ei comunică și acționează în legătură cu acest obiect slab stăpânit, și acoperă zonele de incertitudine prin inferență (deducție). Adeziunea individului la opiniile dominante ale grupului său este expresia presiunii la inferență. Aici, este ilustrativă poziția procurorilor care contestă afirmația că un număr semnificativ de persoane care săvârșesc fapte penale scapă de rigorile legii.

Prin urmare, obiectul este construit nu în funcție de proprietățile sale obiective, ci în funcție de caracteristicile subiecților sociali care îl „potrivesc” prin comunicările pe care le dezvoltă despre el. Grupurile sunt astfel definite pe baza comunității lor în procesul de reprezentare.

Altă considerație proprie, despre SUMAL, de pildă. În arhitectura sa, instrumentul reproduce un model ilustrat de Foucault: „Panopticon” (închisoarea ideală). Și o face, deloc anacronic, într-o „societate a supravegherii” și chiar într-o „cultură a supravegherii”.

Modelul devoalează o anumită percepție a autorității centrale din silvicultură cu privire la ceilalți actori participanți: cei din urmă sunt văzuți ca fiind fundamental ostili celor care exercită autoritatea asupra lor. Consecințele acestui mecanism care intră în „logica normativă” sunt imediate, pentru forestieri. Tratați ca „ostili”, actorii se vor comporta ca atare. Chiar dacă aflați într-o cultură a supravegherii, o excesivă supraveghere le va anihila voința de a se implica în obiectivele comune, chiar dacă acestea din urmă sunt legitime sau generate de oportunități evidente.

Aș vrea să mă opresc aici, cred că am trezit suficient de mult curiozitatea. Mult mai multe elemente veți descoperi accesând rezumatul public al tezei, AICI.

Dacă mă întrebați ce înseamnă acum pentru mine „tăierile ilegale”, dincolo de obiectul de studiu, am să vă răspund cu aceeași franchețe: un „subiect” ce servește negocierilor și polarizării, între cei care își doresc decizia. March și Simon au o matrice consacrată care ne demonstrează că două sunt condițiile care marchează procesul de luare a deciziei: 1. definirea problemei (scopurile) și 2. metodele de a o rezolva, în situațiile în care părțile sunt în acord sau dezacord cu aceste condiții. Ei bine, când părțile își exprimă lipsa de agrement cu privire și la una dintre condiții și la cealaltă, așa cum se întâmplă în cazul „tăierilor ilegale”, matricea ne plasează în situația modelului „coaliției”. În raport cu unele criterii valorice și percepția asupra realității, actorii nu caută în fapt o soluție optimă, ci cea mai „satisfăcătoare” din punct de vedere relațional.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.