Unul dintre puținii meșteri din țară care mai fac manual șindrilă e din Ghelința, județul Covasna. Tibor Aros are un atelier în care multe dintre unelte sunt făcute de mâna lui, pentru că e și fierar, nu doar „lemnar”. Până și soba și-a făcut-o singur!

A început să lucreze la 16 ani. Unchii lui, bunicul, străbunicul, cu toții erau meseriași. Multe dintre casele din Ghelința au fost acoperite cu șindrilă de unchii lui, în anii ‘50. Are în atelier, pe perete, un tablou cu tatăl lui. Și multe, multe unelte.

O mică lume a uneltelor.

Șindrilă lucrează mai rar. Din când în când, merge la festivaluri și mai face acolo demonstrații, doar-doar vreun tânăr se arată interesat să învețe. Sau cineva comandă un acoperiș… Oamenii se uită la el cum cioplește bușteanul cu barda în „foi” subțiri și se minunează. Apoi își văd de drum.

„Nu se mai caută, pentru că și lemnul e destul de scump. Și durează ceva până să faci plăcile pentru un acoperiș. Dar… nu se compară cu tabla și nici chiar cu țigla. A avea casa acoperită cu lemn înseamnă să ții la tradiție și să îți placă frumosul”, spune Tibor pentru forestmania.ro.

„Acum mai mult pentru porțile secuiești fac șindrilă. E greu de făcut…. Se face cu barda și apoi la cuțitoaie, cu mâna”.

Ce-i drept, mai mult bisericile și muzeele pun acum șindrilă – sau draniță – pe acoperișuri. În țară mai sunt foarte puțini meseriași. Unul prin Suceava, unul prin Apuseni, mai e unul în Vrancea. Toți spun că astăzi lumea preferă materialele „noi”, motiv pentru care nici meșteri nu se mai formează.

Pentru șindrilă sunt câteva reguli clare, când vine vorba de lemn. Trebuie să fie fără noduri şi barda să meargă pe fibră, pentru că altfel nu se poate desface. Și atunci când plouă pe ea, apa se duce pe fibră.

„Meseriașii sunt tot mai puțini. S-au prăpădit mulți dintre ei. Alții sunt bătrâni și nu mai pot lucra. Aici în zonă nu mai e nimeni… Meșteșugul ăsta o să dispară.”

Pentru că nu prea are comenzi pentru șindrilă, Tibor face alte lucrări. De exemplu, repară topoarele și țapinele forestierilor din județ. Sau ale măcelarilor. Sau pur și simplu uneltele de fier ale gospodarilor din zonă.

Le schimbă cozile, le face din nou dacă e nevoie. Pentru că are și atelier de fierărie.

„Lucrul cu lemnul nu e ușor. Ai nevoie de forță. Și, la un moment dat, începe să te doară ba una, ba alta. Am întinderi, probleme cu spatele, cu mâinile. E ceva ce te uzează, te consumă…

Dar am iubit meșteșugul ăsta, am iubit să lucrez cu lemnul. Pentru că e ceva ce faci doar dacă ai pasiune. Nu e un loc de muncă obișnuit, clasic. Nu ai nevoie de cine știe ce facultăți, doar să iubești ceea ce faci”.

„A avea astăzi un acoperiș de șindrilă e un lux, pot spune”.

Un „meșteșug traditional”. Vedem azi în muzee ale satelor că toate casele erau acoperite cu șindrilă.

„Învelitoarea, la casele mai vechi, până prin deceniul patru al secolului XX, se făcea din șindrilă. De obicei, șindrila era confecționată tot de către dulgheri, dar și de către alți gospodari în timpul iernii, paralel cu îngrijirea vitelor. Șindrila se confecționa din trunchiuri de molid, alese ca să crape; trunchiul se crapă în patru cu toporul apoi se crapă fiecare șindrilă pe « datul lemnului », ca apa să se scurgă să nu pătrundă în lemn. Apoi fiecare șindrilă este prinsă pe lup (o unealtă alcătuită din două fălci între care șindrila se strânge) se ia la cuțitoaie, după care se scobește cu scobarul, scocul în care se îmbină șindrilele în tehnica « pană și uluc»”, aflăm de pe un portal dedicat elementelor culturii tradiționale.

Meșter fierar

Tibor are, cum spuneam, și atelier de fierărie. Are un cuptor și bate fierul cât e cald, la propriu. A făcut cârlige pentru troliul de la TAF sau țăruși pentru buștenii trași de cai. A făcut topoare noi, țapine noi, seceri… Câte și mai câte. Lucrează cu un oțel special, la temperaturi foarte ridicate.

Premiat de autoritățile locale pentru contribuția la conservarea și promovarea meșteșugului șindrilei, Tibor e necăjit că nu vine nimeni din urmă… Și-ar dori să vadă tineri pasionați, ca el, pentru lemn, pentru fier, pentru unelte. Și-ar dori să vadă casele făcute cu rost, ca pe vremuri, cu o noimă, nu în toate culorile țipătoare și cu materiale de proastă calitate. Dar nu vede… Lumea unchilor lui pare acum bună de expus în muzee.

Dar nu se lasă. Chiar dacă îl mai doare una-alta, intră zi de zi în atelier și lucrează. Acceptă invitațiile la festivaluri și cioplește acolo, liniștit, în timp ce e fotografiat de zeci de ori. Se încăpățânează să arate cum se face și să transmită mesajul că „Uite, cineva tot mai face asta!”