Pădurea știe pe cine să cheme să-i poarte de grijă și poate mai important, știe pe cine să păstreze alături. În familia Medan conexiunea cu pădurea este o moștenire cum rar întâlnești, o legătură care traversează aproape un secol și care unește frumos patru generații.
Patru generații de silvicultori care au ales același drum din respect pentru natură, pentru resurse, comunitate și pentru moștenirea lăsată de cei dragi, din familie.
Totul a început prin 1926, când Ioan Medan, primul care a îmbrăcat haina verde a silvicultorului, a ales să se dedice cu trup și suflet acestui domeniu, ținând cu grijă ușa deschisă și generațiilor care urmau să-i calce pe urme. Fiul său, Dumitru Medan, l-a urmat. La rândul său, Marius Medan (nepotul) a făcut la fel, asigurându-se că transmite aceleași valori și fiicei sale – Roxana (strănepoata).
Împreună au scris o poveste cu adevărat valoroasă despre continuitate, pasiune și profesionalism, pe care vă invităm să o descoperiți în cele ce urmează.
În interviul de mai jos, Marius Medan rememorează începuturile acestei tradiții de familie, valorile transmise din generație în generație și transformările prin care a trecut profesia de silvicultor în ultimii aproape 100 de ani.
Domnule Medan, familia dvs. este legată de silvicultură de aproape un secol. Cum a început această poveste?
În anul 1926, când drumurile erau încă de pământ, iar codrii păreau nesfârșiți, un tânăr brigadier silvic (Medan Ioan, din Măgureni) își începea misiunea de a veghea pădurile locului. Străbunicul familiei purta cu mândrie uniforma silvică și străbătea zilnic dealuri, văi și poieni, având grijă ca pădurea să rămână sănătoasă și bogată pentru generațiile viitoare. Pentru el, pădurea nu era doar un loc de muncă, ci o datorie și o moștenire.
Anii au trecut, iar dragostea pentru pădure a fost transmisă mai departe fiului său, Dumitru Medan. Bunicul a urmat aceeași cale, ajungând șef de district silvic. A condus oameni, a organizat lucrări de împădurire și a înfruntat vremuri grele, dar nu a uitat niciodată învățăturile primite de la tatăl său: respectul pentru natură și responsabilitatea față de comunitate. Sub îndrumarea lui, mii de puieți au prins rădăcini și au devenit păduri viguroase.
A venit apoi generația tatălui, Marius Medan, care a ales să aprofundeze această chemare și a devenit inginer silvic. Timp de patru decenii, și-a dedicat viața administrării și protejării fondului forestier. A văzut pădurile schimbându-se odată cu vremurile, a aplicat metode moderne de gospodărire și a contribuit la păstrarea echilibrului dintre nevoile oamenilor și cele ale naturii. Astăzi este pensionar, dar încă privește cu emoție arborii pe care i-a văzut crescând. Povestea nu se oprește însă aici. La aproape o sută de ani de la primul pas făcut de străbunicul brigadier, strănepoata Roxana poartă mai departe această moștenire. Inginer silvic în activitate, ea continuă tradiția familiei într-o lume modernă, în care provocările sunt diferite, dar scopul rămâne același: protejarea și dezvoltarea pădurilor pentru generațiile care vor veni. Privind în urmă, această familie nu numără doar ani de muncă, ci un secol de credință, responsabilitate și dragoste pentru pădure. De la brigadierul silvic din 1926 până la inginerul silvic Roxana Medan, patru generații au scris împreună o poveste rară, în care tradiția și continuitatea s-au împletit asemenea inelelor unui arbore secular.
Iar dacă pădurile ar putea vorbi, ele ar spune că, timp de o sută de ani, aceeași familie le-a fost paznic, ocrotitor și prieten.
• Cum a ajuns bunicul dumneavoastră să aleagă meseria de silvicultor în 1926?
Nu știu cum a ajuns bunicul meu să aleagă aceasta meserie, oricum și în vremurile acelea era nevoie de oameni cu carte. Știu doar că mi-a povestit când eram elev la liceul silvic, bucuros fiind că am ales să-i urmez în profesie, că nu i-a fost ușor, a dat examen pentru post la Debrețin. Vorbea și scria perfect în limba maghiară și din trei candidați, a fost admis doar el.
• Ce povești s-au transmis în familie despre activitatea sa?
Era un om respectat în comunitate și apreciat la locul de muncă.
• A fost o coincidență sau o alegere conștientă ca fiecare generație să urmeze aceeași profesie?
Ne-am născut și am crescut între silvicultori, fiecare dintre urmașii bunicului meu. În felul acesta am îndrăgit uniforma verde și în mod conștient, fără presiuni dinafară, am ales să respectăm această tradiție, fără să știm că va trece un secol de când a fost îmbrăcată pentru prima dată haina verde, de cineva din familia Medan.
• Ce valori considerați că s-au transmis de la o generație la alta?
Respectul față de pădure și față de profesia aleasă. Bunicul meu, spunea așa: „Cât timp am fost în serviciu, am avut grijă să nu le fie rușine copiilor după mine! Când tatăl tău a intrat în serviciu, a avut grijă să nu mă facă pe mine de rușine, iar acum, să nu te facă pe tine de rușine! E un canon pe care trebuie să-l respecți și tu, la rândul tău!”
• Vorbind despre propria decizie, ce v-a făcut să urmați exemplul tatălui, bunicului dumneavoastră, și ce a făcut-o pe fiica dvs. să aleagă aceeași cale?
Cu toții am mers pe o cărare bătută! Fiecare generație s-a străduit să se perfecționeze și să facă lucrurile mai bine. Era o tradiție, știa lumea cine suntem și de unde provenim!
• A existat un moment anume în care ați știut că veți deveni silvicultor?
Da! Când am ales să mă înscriu la Liceul silvic!
• Cum a reacționat familia când ați ales să continuați tradiția?
M-a încurajat și susținut!
• Cum s-a schimbat meseria de silvicultor în ultimul secol?
Meseria de silvicultor s-a schimbat enorm în anii de după război, deși scopul de bază a rămas același: administrarea și protejarea pădurii. Dacă în anii 1920–1930 pădurarul era în primul rând un om al terenului, astăzi silvicultorul este și administrator, specialist în legislație, ecologie și tehnologie.
• Ce diferențe există între activitatea din trecut și cea de astăzi?
Dacă în trecut, evidențele se țineau în registre scrise de mână, comunicarea cu ocolul silvic se făcea prin curieri, poștă, iar deplasarea în teren pe jos, în cel mai bun caz călare, astăzi vorbim de computer gps, telefonie mobile, video, mijloace de transport auto, etc. Indiscutabil, tehnologia a făcut munca mai ușoară!
• Ce înseamnă pădurea pentru familia Medan?
Pentru familia Medan, pădurea nu este doar un spațiu natural, ci o parte din propria istorie – o. moștenire de cinste, muncă și responsabilitate.
Ea reprezintă:
– respectul pentru natură;
– datoria față de comunitate;
– demnitatea muncii făcute cu seriozitate;
– legătura cu înaintașii și cu locurile natale din Maramureș;
– continuitatea unei povești de familie.
Iar faptul că, după un secol, această tradiție se continuă prin Roxana Medan, care s-a înrolat în a sluji pădurea de 17 ani, ca inginer la Ocolul Silvic Baia Sprie, Direcția Silvică Maramureș, arată că această legătură nu s-a pierdut. Ea continuă prin memorie și prin respectul acordat celor care au slujit pădurea înaintea noastră.
• Dacă pădurea ar putea vorbi, ce credeți că ar spune despre familia Medan?
„Îi cunosc de mult timp pe cei din familia Medan. Le-am auzit pașii pe potecile mele, i-am văzut străbătându-mi culmile în ploaie, în arșiță și în iernile grele ale Maramureșului. Nu au venit la mine doar să ia, ci și să păzească, să îngrijească și să rânduiască. Unii mi-au numărat arborii, alții mi-au apărat hotarele. Au înțeles că un arbore tăiat trebuie înlocuit, că dreptatea trebuie păstrată și că pădurea nu aparține doar unei generații. Am fost martoră la bucuriile și grijile lor. Le-am oferit umbră, liniște și putere, iar ei mi-au oferit respect. Într-o lume care se schimbă neîncetat, familia Medan a păstrat vie amintirea celor care au purtat cu cinste haina silvicultorului. Eu, pădurea, nu țin minte numele tuturor celor care au trecut prin mine. Dar îi țin minte pe cei care au înțeles că sunt mai mult decât lemn. Pe cei care m-au privit ca pe o moștenire. Iar despre familia Medan aș spune că a fost una dintre acestea.”
Și poate că, la sfârșit, pădurea ar adăuga doar atât: „Arborii trăiesc mult, dar memoria oamenilor îi face nemuritori. Atâta timp cât cineva își amintește de cei care m-au slujit cu cinste, povestea lor continuă să foșnească printre frunze.”
