Articol de dr. ing. Benke Iosif

Ursul constituie vânatul nostru „regesc”, care pentru mulţi dintre noi rămâne învăluit de mister. Titlul poate fi şocant la prima vedere, mai ales că ursul nu participă benevol la o carieră politică (dacă ar şti, ar fugi în timp util din calea ei).   

Este un fapt că vânătoarea a fost folosită totdeauna drept un mijloc de a pune la aceeași masă personajele politice puternice, în scopul atingerii unor țeluri politice.

Ursul nostru are denumirea exactă de urs brun euroasiatic (Ursus arctos arctos), îşi are sălaşul în ţinuturile montane neatinse de om, iar habitatul lui îl constituie marile păduri cvasi-virgine greu accesibile. În România, mărimea populaţiilor de urşi a fost evaluată în decursul anilor astfel:

• 1950: 860,
• 1954: 1700,
• 1964: 3600,
• 1989: 7700,
• 1997: 5400 de exemplare,
• 2016: 6500 exemplare și se apreciază că mărimea populației este în continuă creștere.

Părerea mea diferă de datele oficiale. Astfel, eu afirm că la sfârşitul anilor ‘80 mărimea populaţiei de urşi din România a depăşit cifra de 10.000 de exemplare (faţă de cifra evaluată de 7.700 exemplare), aceasta a însemnat o mărime a populaţiei care a depăşit cu mult populaţia optimă evaluată la acel moment.

În 1997, pe teritoriul Ardealului, cele mai mari populaţii de urşi s-au găsit în judeţele: Covasna (530), Harghita (610), Mureş (380), Bistriţa (230), Braşov (360), Sibiu (210), Maramureş, (250) etc., desigur în desişurile Munţilor Carpaţi.

Diferenţele frapante ale mărimilor populaţiilor în decursul anilor provin și din schimbările interne de… forţe politice.

Evul mediu

Dreptul la vânatul mare aparținea regilor, nobililor și țăranii de rând erau obligați să participe la goanele organizate cu ocazia partidelor de vânătoare ale acestora. Vânătoarea la urși fiind periculoasă, se preferau vânătorile la cerbi, zimbrii sau mistreți.

Au apărut legendele Sfântului Hubertus sau Sfântul Eustațiu, dar s-a menținut si simbolul Diana- zeița vânătorii.

Înainte de apariția armelor de foc, se foloseau arme primitve, adică săbii, sulițe, arcuri, praștii, capcane, etc.

Prima reglementare în materie de vânătoare a apărut in 1092, când regele Sf. Ladislau I, la presiunile clericilor, a interzis să se vâneze duminica.

În 1388 s-a inventat praful de pușcă.

În 1504 regele Ulaszlo II interzice practicarea vânătorii libere de către iobagi.

Epoca renașterii din timpul lui Mathias Rex- Matei Corvin (1458- 1490), a dus la organizarea de vânători regești excepționale, la care participau case regale din toate țările aliate.

Gheorghe Nedici descrie in cartea sa „Istoria Vânătoarei din România” faptul că în 1633, principele Transilvaniei Rakoczi Gyorgy I a vânat 5 urși, 2 mistreți, 18 cerbi, 122 căpriori 32 de potârnichi si 21 de vulpi.

În 1676 contele Bethlen Miklós  avea deja armă cu alice.

Epoca ascensiunii burgheziei

Odată cu venirea la putere a Habsburgilor, în 1711 guvernatorul Transilvaniei interzice pentru prima dată deținerea și de către țăranii liberi a armelor de foc. Excepție făceau categoriile de țărani liberi cu atribuții grănicerești, adică cei din Maramureș, Bistrita, Secuime, și sașii din sud-estulTransilvaniei. .

În 1872 a apărut prima lege a vânătorii, care lega dreptul la vânat dreptului de proprietate, decretată de Maria Terezia, împărăteasa Imperiului Austro-Ungar. . Apăreau primele forme scrise de deținere de arme de vânătoare și primele „permise”. De atunci vânătoarea liberă nu s-a mai putut practica.

Printre cele mai bune zone împădurite cu densitate ridicată de vânat mare se afla și atunci zona Munților Gurghiului.

Contele Teleki Samuel în anul 1871 a luat în arendă aceste păduri întinse de foioase și rășinoase, și a revitalizat vânătoarea la urs.

Acest minunat și relativ neatins colț de rai a fost descris în amănunt de către August R. Von Spiess în cartea sa reeditată în limba română cu titlul „Gurghiu Görgeny – Szent – Imre Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi”

Spiess a fost un personaj emblematic în lumea vânatorilor din Transilvania de la sfârșitul sec. al IX-lea și începutul sec. XX. Printre altele, era și administratorul domeniului regal de vânătoare de la Gurghiu.

Încerc să citez câteva pasaje din carte combinate cu aprecierile mele. 

Principele moștenitor Rudolf de Habsburg, fiul împăratului Franz Joseph I al Austriei, fiind prieten cu contele Teleki Samuel, venea constant aici și la castelul din Gurghiu. Există un spectaculos traseu turistic din Munții Gurghiului, pe creasta paralelă cu versantul tehnic stâng al pârâului Secuieu, denumit „Drumul lui Rudolf”, care este de fapt o potecă de vânătoare pe care si subsemnatul l-am parcurs cu plăcere, și cu o anumită nostalgie.

Rudolf de Habsburg a avut o viață romanțată, el iubea si trăia totul din plin, dar moartea lui a fost mai puțin plăcută, deoarece a fost găsit mort în ianuarie 1889 în pavilionul de vânătoare de la Mayerling, alături de amanta sa. Să fi fost sinucidere din dragoste sau un asasinat politic atent plănuit? Misterul n-a fost elucidat niciodată.

În octombrie 1888, a venit la vânătoare însoțit de Eduard de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea, și de arhiducii Otto și Friedrich.

Si principele moștenitor Franz Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo in 1914 și astfel s-a declanșat primul Război Mondial.

Împăratul Franz Joseph, tatăl lui, făcuse o donație pentru pădurarul Dumitru Vețian, despre care aflase că fusese rănit de moarte de un urs, rămânînd în urma întâlnirii cu  răni grave la cap, mâini și cu picioare sfâșiate.

La rândul său, regele Ferdinand a venit în numeroase rânduri în munții și pădurile Gurghiului. Poposesc aici și nepoții săi, prinții Friedrich și Franz Josef de Hohenzollern-Sigmaringen, regele George al Greciei, principele regent Nicolae al României. Vine des și regina Maria a României cu o suită aleasă.

Vânătoarea de urși a fost la modă și în vechiul Regat.

În anul 1900, s-a desfășurat în terenul de vânătoare al medicului Nicolae Kalinderu din Argeș, o partidă „boierească” de vânătoare la urs, unde a participat și Premierul Titu Maiorescu.

Epoca interbelică și a celor 2 războaie mondiale

Perioada dintre cele 2 războaie mondiale (și desigur nici războaiele) nu a contribuit la prosperitatea vânatului. Multitudinea de arme de foc rămase, foametea, condițiile grele de viață au determinat o scădere drastică a efectivelor de vânat.

Mai devreme în timp, pe continentul nord –amercan, vânătoarea de urși era la fel de populară în rândurile celor mai înalți politicieni. Președintele SUA Theodore Roosevelt (unchiul lui Franklin Delano Roosevelt, președintele SUA din timpul celui de al doilea război mondial) a organizat o vânătoare de urși pe 14 noiembrie 1902, lângă Onward, Statul Mississippi (probabil la urs negru american).

Organizatorii i-au arătat un pui de urs negru cocoțat pe o salcie, să îl împuște.

Președintele Roosevelt avea o carismă deosebită, și a refuzat să împuște un pui de urs neajutorat. Această știre s-a răspândit cu repeziciune, și a confirmat întregii lumi statutul de vânător sportiv prezentând o etică vânătorească desăvârșită, atribut al președintelui, acesta constituind un exemplu de urmat pentru generațiile următoare.

El a fost nu numai un „big game hunter” (vânător de vânat mare) dar și un președinte protecționist echilibrat, susținând, printre alte parcuri, și Parcul Național Yellowstone înființat deja în 1872 de către președintele Ulysses S. Grant.

Istoria nu se oprește aici, deoarece inventivii americani, mai précis Morris Michtom, un proprietar de mic magazin din Brooklin, a avut ideea de a crea o mică replică a unui pui de urs, din pluș. Acesta a dedicat ursulețul președintelui Roosevelt, care și-a dat acordul ca acel ursuleț de pluș să devină …„Teddy Bear”! Teddy adica Theodore…

De atunci ursuleții de pluș sunt jucării preferate ale copiilor.

Epoca socialistă

După cel de al II lea Război Mondial, prima Lege de vânătoare care stabileşte o perioadă de vânătoare pentru urs datează din 1954 (perioadă între 1 Martie- 15 Ianuarie).

Un episod legendar este momentul și eventuala cauză ajutătoare a retragerii trupelor sovietice din România. Din partea română la vânătoarea de urși organizată la Budacu de Sus din Bistrița Năsăud din 1957, a fost desigur Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul de partid de moment, iar din partea sovietică a fost prezent invitat însuși Nichita Serveievici Hrusciov, președintele de atunci al URSS. Unul dintre cei care a amintit acest fapt a fost Dr. Vadim Nesterov (Magazin istoric nr. 2/1994 Armata roşie şi vânătoarea).

Hrusciov a împușcat 2 urși, și pare-se că a fost convins de partea română, în acea euforie de moment plină de pălincă (nu vodcă), să scoată trupele sovietice din țară, fapt care s-a și întâmplat în 1958.

Revenind la istoria noastră, parcurgem epoca Ceaușescu.

Trebuie precizat faptul că, în vânătoare, Ceaușescu a fost inițiat de către Ion Gheorghe Maurer, un sas, vânător adevărat, devenit politician PCR, care inițial credea în Ceaușescu, dar mai târziu a realizat incapacitatea lui Ceaușescu de a vedea realitatea.

Pe timpul dictaturii lui Ceauşescu intervine restricţia la vânătoarea de urşi, desigur că în această perioadă numai „EL” avea dreptul să „vâneze” urs. Drept reacţie, numărul urşilor a crescut rapid, în mod natural ei şi-au extins arealul, s-au dispersat şi s-au stabilit şi în dealurile de la poalele munţilor.  

Anexez o fotografie luată de fotograful partidului cu ocazia unei vestite partide de vânătoare ale „conducătorului”, derulată în 1980 în localitatea Mărtiniş (lângă Odorheiu Secuiesc). În acea zi, „şeful” acompaniat de soţia „academiciană”, a masacrat în două goane 16 urşi (ușor de închipuit câţi a mai rănit). Este uimitor marele număr al participanţilor – pădurari, securişti, şi gonaci. Ttotodată este de plâns contrastul apărut între splendizii urşi imortalizaţi şi acea comică pereche „macho” din spate. Unde mai regăsim aici etica vânătorească? Subsemnatul sunt undeva în rândul din spate…iar în primul rând sunt foarte multe figuri cunoscute și mie (Dr Micu Ion de ex.)

„Șeful” mai aducea și invitați, cum au fost Iosif Banc (pecerist antimaghiar), Todor Zhivkov (Bulgaria) sau Muammar Gaddafi (Libia).

Acesta din urmă nu împușca mistreți (întorcea capul când veneau mistreții în goană), pentru că porcul este considerat de musulmani un animal necurat.

Am avut, personal fiind participant la o asemenea vânătoare, o pățanie la organizarea tabloului de vânătoare, unde niște indivizi mici și subțirei mai negricioși, ne tot alungau. Am crezut – împreună cu șeful meu de ocol, Bunta Francisc – că sunt niște țigani localnici, când colo erau gărzile de corp ale lui Gaddafi, formate din femei cubaneze îmbrăcate în salopete gri, înarmate cu mitraliere UZI, și cu greu am făcut tabloul tragic în final, cel din fotografie…

S-a generat o adevărată concurenţă între judeţe, referitor la: cine poate oferi secretarului general al „pecere” spre împuşcare urşi mai mari şi mai mulţi, în care judeţe există vile de vânătoare mai mari şi mai luxoase, care atelier de argăsit poate lungi pieile de urs la maximum punctaj posibil, etc.

Ţăranii simpli se bucurau numai de faptul că, înaintea marelui eveniment al vânătorii „regale”, drumurile până atunci impracticabile erau reparate într-o singură noapte, ei numai atât profitau din politică. Prim secretarul de judeţ, şeful securităţii şi directorul inspectoratului silvic au format astfel o adevărată elită politică, dar concomitent şi o bandă acaparatoare de venituri (cu excepţii foarte rare, deoarece oamenii cu principii erau sistematic eliminaţi).

Cel mai mare număr de urși/zi i- a recoltat în Bistrița, unde s-au concentrat foarte multe exemplare de urși la momentul coacerii fructelor din livezile foarte mari de pe vremuri, care erau chiar și de mii de hectare. În toamna anului 1983, „EL” a recoltat în mai multe goane un număr de 24 de exemplare!!

Epoca prezentă

După schimbările din 1989, s-a permis din nou vânătoarea la urs cu străinii sau cu vânătorii autohtoni.

În România există multă muncă de făcut în domeniul legislaţiei din domeniu, dar aici în primul rând e necesară voința politică.

După aderarea României la UE, s-au armonizat și legile aferente activităților conexe vânătorii. Dar a apărut un alt fenomen, cel al expansiunii protecționismului excesiv. 

Eco-imperialismul a devenit fenomen pregnant în România din 2016, odată cu interzicerea vânătorii la urs, lup, râs și pisică sălbatică.

Criza politică de atunci a dus la căderea guvernului de moment și la propulsarea unui guvern tehnocrat. La Ministerul Mediului s-a derulat un adevărat complot al eco-imperialiștilor.

Ministrul Cristiana Pașca Palmer a comis un grosolan abuz în serviciu și a schimbat componența grupului de lucru al carnivorelor mari prescriind printr-o Notă un Ordin de Ministru anterior, fapt ce este ilegal. Dna Ministru a comis o serie de acte antisociale si chiar împotriva interesului național, la care se încadrează și sistarea vânătorii la specia urs și lup.

Pretextul a fost că nu se cunoaște numărul exact al urșilor, dar adevăratul motiv a fost cel politic, de a nu pierde alegătorii din mediul urban, care văd în peisaj doar ursulețul de pluș. 

Derogările la Directiva Habitate permit vânătoarea de urs, Planul de Acțiune al speciei urs din 2018 la fel, legea 407 chiar impune cote de prevenție la specia urs. În prezent (2020), din cauza protecționismului excesiv, efectivele au crescut în 4 ani din nou brusc in jur de 10.000 de exemplare și cauzează pagube ce cresc exponențial. 

Împotriva vânării acestora protestează vehement organizaţiile de protecţia carnivorelor mari. În paralel, autorităţile silvice- vânătoreşti, îşi dovedesc dreptatea, din punctul lor superior de vedere (normal pentru ei) ineficient pe moment.  Protecţioniştii carnivorelor mari  care sunt persoane juridice – în general organizaţii ne-guvernamentale – ar trebui să constituie instituţii civile de bună credinţă, dar adevărul este că propiile lor  activităţi de lobby sunt în creştere, şi deţin o pondere falsă prea mare într-o societate sănătoasă.

Între timp şi în România acestor organizaţii le sunt caracteristice atributele de „verde închis” (extremist) sau de amatori. Doar aceștia sunt în prezent agreați de partea de mediu a Ministerului de resort, oare din ce cauze?

Autorităţile centrale din Bucureşti, mai precis partea de mediu a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor au redevenit antisociali și împotriva interesului național, odată cu instaurarea ministrului Costel Alexe.

Dânsul refuză sistematic aplicarea legii 407, iar aceasta îi conferă conform legii, statutul de infractor.

Motivul neemiterii ordinului de prevenție la specia urs și lup este același, este unul politic de a nu pierde alegătorii din mediul urban, conectați la Facebook și convinși  de falsele teze antivânătoare, adică să nu se împuște acei ursuleți de pluș…

Subsemnatul declar că activitatea de vânătoare organizată şi derulată în mod profesionist este totodată şi o activă protecţie a naturii inclusiv și a carnivorelor mari. Prin împuşcarea chibzuită a prădătorilor care sunt sau nu pe lista speciilor ameninţate, sau a câinilor şi pisicilor hoinare, se poate derula protejarea activă a vânatului mic, dar şi a sporului populaţiilor de vânat mare.

Deci adevărul se află undeva la mijloc: este necesar controlul prin vânătoare a populaţiilor de urs, dar important este menținerea echilibrului ecologic dar şi acceptarea faptului ca profitul astfel generat să fie reinvestit în fondul cinegetic sub forma hranei pentru vânat, al asigurării pazei, etc. Se va restabili astfel toleranța populației față de carnivorele mari, și vor fi motivați și gestionarii fondurilor cinegetice de a apăra aceste carnivore mari..

Cred că în cadrul unei gospodăriri durabile a vânatului, se poate proteja splendidul vânat al pădurilor, care este ursul brun, şi în paralel se poate valorifica sporul populaţiei, prin vânători care sunt capabili să ofere un preţ ridicat pentru recoltarea acestui vânat nobil.

Să se termine odată cu sacrificarea ursului pe considerente ale obţinerii de avantaje pe căi politice! Mai pe românește – protecționismul excesiv al speciei va duce în timp la dispariția ei!

Să se termine odată cu aruncarea banilor publici pe fereastră în proiecte inutile în valoare de zeci de milioane de EUR, acum când România va trece printr-o și mai adâncă criză economică după trecerea pandemiei de coronavirus. Relansarea industriei, refacerea agriculturii, repornirea turismului, construcția infrastructurii drumurilor, spitalelor, școlilor, rezolvarea gunoiului, etc. trebuie să fie prioritățile adevărate, și nu aruncatul banilor pe fereastră prin finanțarea de proiecte sterile, verzi doar pe hârtie. ONG urile de tip verde închis sunt „vânători profesioniști” de proiecte europene  și nu pot demonstra eficacitatea banilor cheltuiți de milioane de EUR.

Valorificarea unor resurse regenerabile cum sunt carnivorele mari din România, se poate face în mod sustenabil, pentru că starea lor de conservare este favorabilă.

În aceste timpuri de criză, România nu își poate permite să continue menținerea lipsei managementului acestor specii, din rațiuni nu numai economice, dar și sociale”.

Dr. Benke este inginer silvic, gestionar a patru fonduri de vânătoare, doctor în științe silvice și cinegetice, expert în evaluarea populației de urși, expert în programul Implementarea planului de acțiune pentru conservarea populației de urs brun în România.