Drept la replică
Cifrele dezastrului? Sau dezastrul cifrelor?
Am citit cu interes articolul publicat de Știrile PRO TV – „Cifrele dezastrului. România a împădurit în 30 de ani de două ori mai puține hectare decât în tot anul 1953.”
O veste șocantă – până când verifici cifrele. Apoi descoperi că dezastrul nu e al pădurii, ci al comparației.
Să ne întoarcem, așadar, în 1953 – anul celor 90.000 de hectare împădurite și să oferim contextul pentru a înțelege mai bine de ce unele comparații conduc la „neînțelegeri și mai mari”: România trăia atunci în plin regim comunist, iar împădurirea era o „sarcină de partid”, trecută solemn în planul economic. Împăduriri care veneau la pachet și multe despăduriri și recolte de lemn ce încă erau folosite pentru plata pagubelor de război către Rusia, prin celebrele SOVROM-uri.
Așa cum scria chiar Revista Pădurilor în acel an, în articolul „La luptă pentru îndeplinirea planului cincinal în patru ani!”, succesul campaniei de împăduriri făcea parte dintr-un efort de mobilizare generală a „clasei muncitoare și a tineretului” pentru reconstruirea economiei socialiste.
Printre obiectivele acelui plan se aflau combinatul siderurgic de la Hunedoara, o fabrică de penicilină și… cităm din epocă: „Ritmul vertiginos de dezvoltare a economiei naționale pune sarcini mari și asupra sectorului silvic… lucrările de împădurire vor depăși cu 17% pe cele din anul 1952.”
Pe scurt: nu era o performanță ecologică, ci o campanie politică. „Împădurirea anului 1953 a demonstrat capacitatea silvicultorilor români de a organiza științific refacerea fondului forestier, devenind un exemplu de muncă socialistă pentru toate ramurile economiei naționale.” (Revista Pădurilor, nr. 1/1954, p. 3). Elevii, soldații și muncitorii plantau la normă – fără avize de mediu, fără studii de sol, fără monitorizare și, adesea, fără ca puieții să se prindă.
S-a raportat, s-a bifat și s-a trecut mai departe – exact cum se făcea în orice plan cincinal.
Astăzi, realitatea arată complet diferit:
În 1950, România avea 6.486.000 ha de păduri (conform Ministerului Gospodăriei Silvice).
La 31 decembrie 1990, fondul forestier însuma 6.341.260 ha (date oficiale INS), de unde concluzia că „refacerea științifică” a fondului forestier a dus la reducerea, nu la creșterea suprafeței pădurilor în următoarele cincinale și decenii.
În 2024, potrivit INS, România are 6.616.931 ha – adică o creștere netă de peste 275.000 ha în ultimele trei decenii.
Cu alte cuvinte, România are mai multă pădure decât în 1950–1953, în ciuda urbanizării, infrastructurii, retrocedărilor și schimbărilor climatice și a dezastrului invocat în articol.
Și totuși, se scrie despre „dezastru”. Astfel de epitete din păcate nu ajută la găsirea unor soluții, ci la instalarea panicii și a unei stări generalizate de paralizie, un dezastru de proporții apocaliptice, situație care nu ne face decât să ne refugiem în propria persoană, în propria buclă și poate să sperăm la un salvator miraculos pe un cal alb. Noi avem nevoie de soluții, avem nevoie de construit și dezvoltat sectorul forestier pentru a genera atât plus valoare din utilizarea unei resurse regenerabile, dar și pentru a aduce mai multă sustenabilitate sectorului și pentru reducerea amprentei de carbon, parte din lupta noastră împotriva schimbărilor climatice.
Să compari o campanie propagandistică din 1953 cu trei decenii de regenerare și împădurire modernă e, practic, eco-ficțiune statistică – multă emoție și, la final, încă o panică care ne divizează în loc să ne implice pe toți în activități și acțiuni comune.
Noi, cei care lucrăm în pădure și pentru pădure, am abandonat demult lozinci goale, de forme fără fond, și încercăm să ne adaptăm timpurilor noastre în armonie cu clima și biologia. Iar pădurile României nu au nevoie de titluri dramatice, ci de încredere, continuitate și respect.
„Împreună construim din lemn pentru viitorul nostru climatic.”
Semnat cu zâmbet,
Ciprian-Dumitru Muscă
Președinte – Asociația Forestierilor din România
