Într-un atelier în care lemnul e pus la loc de cinste, prinzând formă și sens într-un amplu proces creativ, povestea sculptorului Ioan Zobu se scrie cu multă pasiune, primul capitol prinzând viață acum mult timp, de când era copil. S-a născut în 1958, într-un sătuc din comuna Copălău, locul în care și-a construit simțul artistic și unde și-a format mâna, fiind înconjurat de multiple surse de inspirație. Totul a început de la o simplă curiozitate, iar în cele din urmă, s-a transformat în drumul vieții sale. La doar 4-5 ani, din joacă, a ajuns să cunoască lemnul, să-l observe, să-l simtă și să învețe să-l asculte.
Curiozitatea fuseseră amplificată prin puterea exemplului, bunicul său fiind tâmplar, iar tatăl fiind, la rândul său, destul de familiar cu acest domeniu. Domnul Zobu era fascinat, încă din copilărie, de uneltele pe care le deținea părintele său și de obiectele din lemn pe care le găsea în gospodărie (covata, diverse ustensile, stative). Astfel, motivat de figurile din familie pe care le admira, a încercat să le imite activităție. Însă, spre deosebire de adulți, care beneficiau de o paletă largă de ustensile pe care le puteau utiliza în lucrul cu lemnul, Ioan Zobu, copil fiind, era nevoit să improvizeze, absolut clandestin.
Sculpta bețe, arcuri, tot felul de jucării, care pas cu pas i-au desenat traseul spre chemarea sa – arta. În 1978, Ioan Zobu a absolvit Şcoala Populară de Arte, secțiunea sculptură, dorindu-și din tot sufletul ca această pasiune să nu mocnească în sinea sa, ca un vis neîmplinit, ci să aducă bucurie, să înflorească.
În perioada 1974 – 1984 acest vis a prins contur, sculptorul participând la numeroase expoziții și fiind premiat în repetate rânduri în cadrul Festivalului Național ,,Cântarea României”.
Îndrăgostit de frumusețea feminină și de motive inedite precum neliniștea, renașterea, dorința și misterul, meșterul așterne cu grijă pe lemn expresii și emoții, apelând de cele mai multe ori la simboluri sau forme abstracte. Acesta spune că stilul său se definește prin sculptura nonfigurativă.
Ioan Zobu își caracterizează lucrările ca fiind niște veritabile poezii vizuale, care te invită la o descoperire profundă a sinelui și a lumii exterioare, iar chemarea lemnului o vede ca pe o binecuvântare de care nu se poate bucura oricine:
Nu te învață nimeni cum să simți pulsul lemnului, căldura și chemarea lui. Aceste lucruri le simți ori nu. Ating lemnul, e cald, e blând, e scump. Îi simt vibrația și viața din el se lasă în mâinile mele cu încredere și bucurie pentru a rămâne mereu în forma în care simt că poate să-i asigure o viață cât mai lungă, iubit de cei care-l vor privi și vor înțelege mesajul., scrie sculptorul pe blogul său personal.
Viața l-a pus la încercare, arătându-i diverse căi, departe de România, și forțându-l să întrerupă, temporar, legătura cu materialul care îi este atât de drag – lemnul. În 1984 a ales drumul străinătății, totuși, din fericire, revenirea acasă (doi ani mai târziu), i-a reaprins vechea pasiune. Însă, vremurile de atunci i-au pus câteva piedici în a-și prezenta arta publicului larg. În cadrul unui material publicat acum câțiva ani în Monitorul de Botoșani sculptorul povestește, cu emoție, că după Revoluție a sculptat mult (mai mult de jumătate din lucrări), însă abia anul 2018 a marcat revenirea sa pe podiumul artei, prin expoziții la Iași și Botoșani.
După Revoluție a început și o afacere în domeniul lemnului.
Uimiți de povestea sculptorului, am decis să îl contactăm pentru o discuție mai amplă.
Ioan Zobu a acceptat cu mult entuziasm propunerea Forestmania, așadar vă invităm să descoperiți mai multe detalii din viața sa și frumoasa legătură pe care o are artistul cu lemnul:
- Domnule Ioan Zobu, cum v-au influențat uneltele improvizate din copilărie modul în care abordați astăzi sculptura?
Legătura mea cu lemnul este și va rămâne una specială. A început pe vremea când eram copil. Atunci l-am privit și m-a atras ca un magnet. Jocurile copilăriei mi-au dirijat drumul pe care am pășit mai târziu și mi-au aprins dorința de a pune în practică imaginația. Aveam aproximativ 5 ani. Mă jucam prin curtea și magazia bunicilor materni și descopeream tot felul de obiecte din lemn cioplite de bunicul: râșniță pentru cereale, stative pentru războiul de țesut, ragile pentru cânepă. Le trăgeam după mine până cădeam istovit. Pe toate le vedeam ca pe niște jucării, iar când le descopeream eram tare bucuros. În momentul în care am primit un cuțitaș în formă de peștișor, mic cât un deget, am început drumul alături de lemn. A fost primul meu instrument de cioplit, iar când nu reușeam să cioplesc cu el, foloseam o coasă ruptă de cca. 20 cm pe care o adaptasem cum am putut. Am înfășurat cu sfoară de cânepă partea de care țineam, dar se supunea greu mâinilor mele și nu de puține ori îmi cioplea degetele (am și acum semnele). Nu m-am descurajat (poate și pentru că lucram mai mult pe ascuns, iar fiecare reușită avea o valoare aparte). Am continuat să cioplesc săbii, bețe pentru biciuri, arcuri, harapnice, mai târziu chiar și schiuri din doage de butoi, pe care le luam pe ascuns când aveam ocazia, împreună cu vărul meu Vasile. Când nu găseam doage de butoi, mai lăsam gardul știrb și așa continuam activitatea înfruntând pedepsele din partea tatălui. Dorința de a ciopli lemnul era mai puternică decât teama de pedeapsă. Uneori se prefăcea că nu a observat și intram în casă după ce se întuneca de-a binelea, când eram sigur că s-a mai calmat. Fascinat am fost când am descoperit o piuă pentru bătut grâul, făcută de bunicul. Pentru mine era o adevărată operă de artă. M-a urmărit mereu întrebarea: Cum a reușit să scobească o gaură de 15 cm diametru într-un trunchi de lemn dur (posibil corn sau jugastru – pe atunci nu cunoșteam fibra lemnului) de cca. 80 cm înălțime și 30 cm diametru? Nu am mai aflat răspunsul, dar poate tocmai această necunoscută a adâncit fascinația mea pentru lemn. Privind înapoi, cred că lucrul „pe ascuns”, încercările și greșelile din acei ani au construit o relație profundă și personală cu acest material. Lemnul a continuat să mă subjuge și mi-a conturat drumul pe care am pășit mai târziu, iar în prezent îl prețuiesc enorm.
- Cum recunoașteți „chemarea” unei bucăți de lemn?
Simt vibrația și căldura în palme. Mă fascinează varietatea esențelor de lemn, fibra și coloritul lor divers mă inspiră în creațiile mele, iar eu caut să-i prelungesc existența așa cum simt și cum pot.
- Există momente în care lemnul vă schimbă complet direcția unei lucrări?
Sunt foarte rare momentele în care lemnul schimbă direcția unei lucrări. Acest lucru se întâmplă doar atunci când are un defect care stă în calea ideii mele.
• Ați reușit, totuși, să vă despărțiți de unele sculpturi și să le vindeți?
Fiecare lucrare cuprinde în ea o trăire cu o părticică din mine și nu mă pot împăca cu gândul de a mă despărți de ele. Totuși, sunt conștient că va veni și acel moment.
• Dacă ar fi să descrieți lemnul ca pe o voce, cum sună aceasta pentru dvs.?
Vocea lemnului sună ca un ecou ce străbate mereu peste timp și spațiu, semnul luptei permanente pentru supraviețuire. Pentru mine, lemnul este o chemare. Simt că m-a ales și nu vreau să-l dezamăgesc. De aceea îmi doresc să-i asigur continuitate prin creațiile mele.
• Cum v-a influențat experiența muncii în străinătate relația cu lemnul?
În anii petrecuți în străinătate, mi-am dorit să am cu mine trusa cu dălți, însă realitatea a fost diferită față de ceea ce aș fi vrut să fac eu. A fost mai degrabă, o întrerupere a procesului meu de creație (o pauză).
• În perioadele agitate, ați spus că sculptura era echilibrul dvs. Cum se schimbă relația cu lemnul în astfel de momente?
Creația și viața personală ajung să se completeze profund. Sunt vise și trări zilnice care capătă formă și sens într-un mod special. Prin creație îmi păstrez echilibrul interior și scot la vedere ceea ce am mai bun și mai frumos. Mergem împreună ca într-un dans în doi.
• Cum diferă relația dvs. cu lemnul atunci când creați obiecte utilitare față de lucrările artistice?
Obiectele utilitare mă obligă întotdeauna să respect o serie de reguli de la care nu pot să mă abat. În schimb, în creație, imaginația este liberă să zburde. Rezultatul este spectaculos și aduce multă bucurie în suflet și împlinire pe plan personal.
• Ce înseamnă pentru dvs. faptul că publicul redescoperă lemnul în detrimentul materialelor moderne?
Redescoperirea lemnului este, din păcate, puțin vizibilă în momentul de față. Simt durere în suflet atunci când lemnul nu primește importanța pe care o merită. Ar trebui să fie prețuit mai mult și folosit cu responsabilitate, mai ales dacă ne gândim că unui copac îi trebuie zeci de ani (uneori o viață de om) pentru a crește. Pentru mine, respectul față de lemn înseamnă și respect față de timp, natură și existență.
• Ce simțiți când vedeți reacțiile oamenilor în fața lucrărilor dvs., mai ales ale copiilor?
Sunt fericit și mă bucură faptul că pot să ofer privitorilor cât mai multe lucrări care să le aducă starea de bine sau să le însenineze fața măcar pentru câteva clipe. De multe ori sunt surprins de reacțiile copiilor care-și trag părinții de mână și îi aduc până în fața cioatelor zâmbărețe din fața atelierului meu, le analizează, le alintă și pun întrebări.
• Credeți că publicul reușește să perceapă această relație profundă dintre dvs. și material?
Publicul a apreciat de fiecare dată lucrările pe care le-am expus, iar acest lucru îmi oferă un sentiment de satisfacție și un imbold de a continua să dau frâu liber imaginației. În artă există libertatea de interpretare și tocmai aceasta este frumusețea ei. Fiecare privitor descoperă și simte în felul său relația dintre artist și material.
