În articolul de astăzi o să vă prezentăm o veritabilă comoară europeană, care poate fi admirată în Zermatt, un sat montan ascuns în Alpii elvețieni.
Este vorba despre cel mai vechi hambar din Europa, care a atins vârsta de 750 de ani și care a trecut cu brio testul timpului datorită materialului din care a fost construit și potrivit experților, datorită faptului că acoperișul a rămas intact.
Lemnul de larice, materialul care stă la baza construcției, a demonstrat că poate rezista secole, în ciuda condițiilor potrivnice și a incidentelor neașteptate. Experții spun că hambarul ar fi fost construit într-o perioadă din care nu se prea găsesc documente despre Zermatt, în jurul anului 1261, printr-o metodă deosebită, din bârne, care sunt foarte solide.
Acum, acesta este și o poartă spre trecut, fiind dovada vie că în perioada respectivă zona era deja locuită, iar fermierii își cultivau propriile cereale încă de pe atunci, acestea fiind o sursă esențială de hrană. În realitate, exista un proces destul de complex, cerealele recoltate erau depozitate în hambar, urmând să fie cernute printr-un proces numit treierat, următoarea etapa era depozitarea lor într-un grânar, iar punctul final era moara – unde se transformau în făină și ulterior în faimoasa pâine de secară cu durată lungă de conservare – un simbol pentru regiunea Valais.
Lemnul de Larice
Lemnul de larice este opțiunea perfectă dacă ești în căutarea unui material moale, dar puternic, durabil și rezistent la umiditate, cu un aspect deosebit al fibrei.
Acesta a devenit foarte faimos atât în Europa, cât și în SUA, fiind ales în situațiile în care pinul sau bradul nu rezistă. Acesta provine de la coniferele foioase din zonele reci ale Europei, Asiei și Americii de Nord. O primă diferență față de majoritatea coniferelor, care sunt veșnic verzi, este că laricele își pierd toamna acele.
Există mai multe specii de larice: Larice european (Larix decidua), Larice siberian (Larix sibirica) și Larice occidental (Larix occidentalis), iar acestea sunt marcate de câteva particularități clare, însă au și caracteristici comune. Toate tipurile de lemn laric au un conținut ridicat de rășină, un grad avansat de durabilitate comparativ media lemnului de esență moale și un contrast distinct al fibrei.
Caracteristici
Acest tip de lemn se află la granița fină dintre a fi catalogat drept lemn dur sau lemn moale. Deși, la nivel teoretic lemnul de larice se încadrează la categoria de lemn moale, densitatea și performanța mecanică îl fac adesea mai rezistent decât multe esențe tari folosite în construcții.
Majoritatea speciilor de larice au o densitate între 550–590 kg/m³ (uscat la aer), laricele siberiene fiind și mai dense. Această caracteristică îl diferențiază de coniferele obișnuite.
Lemnul de larice este mai rezistent decât cedrul, pinul și molidul, fiind asociat mai degrabă cu molidul Douglas. Totuși, nu este la fel de durabil ca lemnele tropicale precum Ipe sau Teak.
Fiind o esență destul de dură, lemnul de larice are o rezistență bună la impact, oferă o senzație mai solidă (potrivită pentru piesele de mobilier) și este aproape imun la uzură.
Laricele impresionează și prin rezistența sa la umezeală, putrezire și dăunători. Acest atu îl are datorită conținutului ridicat de rășină, care crește în mod natural rezistența lemnului.
Utilizare
Lemnul de larice este versatil, fiind folosit atât la exterior – pentru terase, garduri sau mobilier de grădină – cât și la interior, pentru pardoseli, scări, uși sau mobilier.
În construcții, servește pentru structuri din lemn, poduri, grinzi și stâlpi, iar laricele siberiene sunt apreciate pentru placaje stabile și rezistente la umiditate, fiind folosite în mobilier și pardoseli premium.
În Europa, construcțiile care au la bază această esență sunt încă în picioare după secole întregi – o dovadă vie a rezistenței lemnului de larice.
