Împăduririle și munca din spatele „cortinei verzi”

Febra împăduririlor a cuprins Europa, deci și România. Avem deja obiective setate, avem promisiuni făcute, avem și bani pentru asta. PNRR are chiar o componentă specială în acest sens. Milioane de arbori trebuie plantați la noi și în Europa, ca să reducem amprenta de carbon.

Campaniile de împăduriri au început de câțiva ani, la noi. Câteodată mai timid, câteodată în scop politic, mai cu ONG-uri, dar se fac. Ceea ce vedem în fotografii pe Facebook sau la televizor –  grupuri de oameni, politici sau nu, care plantează frumos puieți – este cea mai mică și da, cea mai frumoasă parte a împăduririi.

Ce se întâmplă, însă, înainte de asta? Și, mai ales, ce se întâmplă DUPĂ? Am întrebat un inginer silvic și am primit răspunsuri interesante. Melinda Szabó-Sandi este cea care ne-a explicat. Este absolventă a Facultății de Silvicultură și Exploatări Forestiere de la Brașov și lucrează de 14 ani fără întreruperi în silvicultură.

Pădure de calitate pentru o genetică valoroasă

Melinda Szabó-Sandi spune că înainte de a vorbi despre puieți, trebuie să avem în vedere suprafața care produce sămânța, adică o pădure bună, care să asigure o continuitate genetică bună.

„Se practică și așa-numita împrăștiere a semințelor direct în pădure, dar și însămânțarea în culturi intensive. Este important ca semințele să vină dintr-o pădure cu caracteristici foarte bune. După ce le avem, le procesăm. Ele trec prin mai multe faze. O perioadă se depozitează în condiții corespunzătoare. Odată ce avem semințele, urmează faza de producere a puieților. E ca și cum ai avea foarte mulți copii…

Durează între 2 și patru ani până avem un puiet apt de plantat. Este o perioadă critică, pentru că există riscul să pierzi mii de puieți dacă se întâmplă ceva”, explică ea.

Ce se poate întâmpla? Dăunători, de exemplu. Pot fi paraziți vegetali (ciuperci) sau insecte. Umiditate prea mare sau prea mică. Cea mai frecventă pagubă o produce fuzarioza, despre care am aflat că este o boală vasculară provocată de ciuperca fusarium oxysporum. Boala apare în sere, solarii și în câmp și distruge culturi întregi de legume sau puieți forestieri. „Practic, în 24 sau 48 de ore poți să pierzi tot. Și atunci trebuie să intervii, să previi. Se fac tratamente, se stropesc cu soluții bio”, explică inginerul silvic pentru forestmania.ro.

Partea cea mai frumoasă – scoaterea din pepinieră

„Este într-adevăr partea spectaculoasă, să spun așa, este cea mai vizibilă, pentru că luăm puieții și îi ducem la locurile de plantat, în cadrul unor campanii programate. Dar de la această acțiune de plantat până să putem considera că s-a realizat o pădure trebuie să treacă ani de zile. 6 sau 7 ani în general sau chiar mai mult dacă vorbim de zone de munte, zone aride sau halde de steril pe care se plantează. În aceste cazuri vorbim despre pădure abia după 10 ani”, spune Melinda Szabó-Sandi. „Iar de la momentul plantării până considerăm suprafața respectivă pădure… avem foarte mult de lucru”, mai adaugă ea.

Muncă grea an de an

„În primul an se revine pentru a se observa dacă au trecut de faza de adaptare. Primele luni sunt critice. Trebuie să se observe dacă s-au prins și dacă au suficientă umiditate. În cursul verii se revine de mai multe ori, apoi toamna iarăși se fac verificări. Următorul an, în primăvară, trebuie mers și văzut dacă au rezistat în timpul iernii, dacă nu i-a afectat gerul. Dacă le intră aer la rădăcină se usucă după un an, doi. Pot apărea și atacuri de insecte, care trebuie monitorizate. Plus că intervine și acea muncă brută, când efectiv se prășește. Și asta se face an de an, cât timp sunt micuți: curățăm locul în jurul lor și scoatem buruienile pentru că trebuie să avem grijă să nu se sufoce. Este pur și simplu o „pătură” care crește intens și acoperă puietul. În momentul în care creșterea lui e blocată, el se oprește ca într-o barieră, mai ales în primii 5 ani. Imaginați-vă toate aceste activități, care poate le par ușoare unora, pe suprafețe de mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de hectare…”

Tot mai puțini muncitori

Aceste lucrări sunt conduse de cei de la ocoalele silvice. Și pentru ele se caută muncitori care acum se găsesc tot mai greu.

„Înainte erau oameni de la țară, din zonele apropriate, care veneau vara, pe o căldură sufocantă, uneori se umpleau de căpușe… cu ei lucram. Oameni din jur. Era pentru ei un mod de viață, foarte mulți venind să lucreze la pădure. Acum nu prea mai sunt… Acum aceste lucrări se fac de către cei care vor să aibă o pădure de calitate și care folosesc fondurile alocate pentru a specializa angajații și a  implementa soluții moderne. Pentru că… pe locul acela crește ceva oricum, însă nu e același lucru să ai o specie valoroasă sau să ai doar salcie sau mesteacăn… Sunt și oameni care conduc plantațiile astfel încât să aibă în viitor ceea ce numim o pădure valoroasă”, spune Melinda Szabó-Sandi.

Un efort care nu este… efort

Ca să o întemeiezi o pădure nouă trebuie să faci eforturi, spunem noi. Și financiare și de alt tip. Este o muncă pe care în primii zece ani ești cumva obligat să o depui, dacă vrei o pădure de calitate. „Nici măcar nu ar trebui să îl numim efort. Când ai o pădure și o administrezi așa cum trebuie… acesta nu este un efort, ci normalitate. Este efectiv mersul normal al lucrurilor. Vedeți, pădurile resimt presiunea, schimbările. Poate pare greu de crezut, dar le simt. Și mai e un lucru important de spus: pădurea este o resursă regenerabilă, care are 3 roluri: de mediu, social și economic. Ceea ce avem noi astăzi a fost plantat de alții. Ceea ce plantăm noi azi, vor avea cei din viitor. Nu este al nostru. Cu pădurea – chiar dacă ești proprietar – lucrurile stau diferit. Din punctul meu de vedere și școlile silvice ar trebui să pună accent pe acest aspect: cei care fac meseria de pădurar, de inginer silvic să înțeleagă că pădurile de care se ocupă sunt moștenite de la înaintași; ei au menirea să le protejeze pentru generațiile următoare. Legea impune administrarea pădurilor, astfel încât proprietarul este obligat să o gospodărească. Dacă mai sunt cazuri în care acest lucru nu se întâmplă, autoritățile ar trebui să ia măsuri, să își facă treaba”, punctează inginerul.

Lemnul ne înconjoară

În ceea ce privește exploatarea pădurii, Melinda Szabó-Sandi spune că, din păcate, zona silvică nu comunică îndeajuns. „Este o meserie destul de închisă. Noi nu prea arătăm ce facem. Nu spunem de ce se taie arbori: se taie pentru industrie, pentru că pădurea are și acest rol, economic. Nu spunem că suntem înconjurați de lemn acasă, la birou, la restaurant, la hotel. Sunt lucruri care trebuie spuse onest, deschis. Este unul dintre beneficiile pădurii, unul dintre rolurile ei. În România, dacă se făcea exploatare excesivă, nu mai aveam astăzi biodiversitatea de care vorbește toată Europa. În Occident nu mai au astfel de păduri valoroase, pentru că pe de o parte nu sunt la fel de legați de păduri, iar pe de alta pentru că au pus accent mai mult pe industrie. Noi am ținut și ținem echilibrul”.