Începem anul 2026 într-un punct de inflexiune critic pentru sectorul forestier românesc. Prinși între imperativele stricte ale Legii Restaurării Naturii și oportunitățile uriașe, dar încă neclare, ale noii Strategii pentru Bioeconomie, ne aflăm în fața unei alegeri de generație: continuăm războiul de uzură dintre conservare și industrie sau avem curajul să schimbăm paradigma?
În primul editorial al anului, Ciprian Dumitru Muscă refuză fatalismul și propune o foaie de parcurs lucidă pentru următorul deceniu. Dincolo de zgomotul de fond al dezbaterilor publice, textul de mai jos demonstrează că „A Treia Cale” – Bioeconomia Circulară – nu este un compromis, ci singura strategie care poate salva simultan profitabilitatea industriei și integritatea ecosistemelor.
Redăm mai jos editorialul publicat pe asfor.ro, o analiză despre cum transformăm pădurea din simplă materie primă în cel mai sofisticat activ al României.
Între Hățiș și Fabrică: Cum transformăm „sălbăticia” României în cel mai scump activ național
Bătrânul continent, istovit de propria sa istorie industrială, încearcă în acest 2026 o piruetă colosală: vrea să-și vindece rănile ecologice în timp ce inventează un nou motor economic. Bruxelles-ul ne așază pe masă două documente care, la o primă lectură, par să se afle într-o tensiune strategică: Legea Restaurării Naturii (NRL), care ne cere imperativ să vindecăm 20% din rănile pământului până în 2030, și proaspăta Strategie pentru Bioeconomie (2025), care ne invită să transformăm natura în motor de creștere.
Această coliziune tectonică între conservare și exploatare nu este o dilemă abstractă. Este definiția viitorului nostru. Însă, în timp ce Europa dansează un menuet sofisticat între cele două, România pare blocată într-o „haiducie economică” auto-distructivă.
Să traducem această tensiune în matematica simplă a realității românești. Concret: un hectar de pădure exploatat tradițional poate genera între 5 și 300 EUR/an din vânzarea de masă lemnoasă. Același hectar, integrat într-un sistem de bioeconomie circulară – un mix de valorificare a biomasei, turism și credite de carbon – poate genera chiar 3.000 EUR/an. Diferența colosală nu stă în specia arborilor, ci în inteligența sistemului de gestiune.
Când vorbim de un ipotetic 3.000 de euro, nu ne referim la prețul lemnului încasat de vânzător, ci la prețul unui hectar de bioeconomie circulară. Diferența este de substanță: modelul actual se bazează strict pe vânzarea lemnului, reducând totul la bușteanul fasonat și la bariera pusă la intrarea în pădure. Modelul propus multiplică activul, valorificând superior lemnul, dar monetizând simultan prelucrarea avansată, peisajul și carbonul. Este trecerea de la profitul unic al vânzătorului la beneficiul recurent al întregului lanț: proprietar, administrator, industrie și comunitate.
Suntem în 2026, iar ezitările Europei – vizibile prin dezbaterile din jurul EUDR – sunt simptomele unei anxietăți legitime: teama de a compromite competitivitatea în numele ecologiei. România, însă, are oportunitatea de a rezolva această ecuație altfel, depășind o paradigmă care ne-a ținut captivi prea mult timp.
Alchimia Fibrei: Cum transformăm metrul cub în PIB
În timp ce state precum Portugalia sau Germania își aliniază politicile de mediu cu cele economice, România a rămas blocată într-un model liniar, limitat la ciclul „lemn fasonat – cherestea”, văduvit de aportul construcțiilor, al industriei mobilei sau al mult-discutatei procesări chimice a lemnului. Gestionăm ultima mare sălbăticie continentală, dar bilanțul economic este modest. Exportăm anual volume semnificative de lemn prelucrat primar, pierzând exact veriga care generează prosperitate: designul, inovația și tehnologia.
Este o eroare de calcul strategic: vindem materie primă ieftină și importăm produs finit scump. Finlanda generează aproape 30 de miliarde de euro anual din bioeconomie nu pentru că taie mai mult, ci pentru că procesează mai bine. România trebuie să adapteze acest model prin „scurtături” strategice: accelerarea prin parteneriate public-private și clustere regionale, folosind pârghiile UE pentru a arde etapele.
O a treia cale: Planul Strategic 2030 – Bioeconomia circulară inteligentă
Trebuie să privim realitatea cu o onestitate brutală. Industria forestieră operează astăzi cu marje strânse, sub o presiune birocratică imensă cauzată de procedurile de mediu, lipsa infrastructurii și a investițiilor. De cealaltă parte, conservarea strictă are legitimitatea științifică de partea sa – pragurile ecologice depășite sunt ireversibile.
Dar drama este că ambele tabere ignoră un adevăr fundamental: modelul actual ruinează pe termen mediu și lung atât industria și comunitățile (printr-o resursă tot mai inaccesibilă), cât și ecosistemele (prin abandonare). A treia cale nu este un compromis moale, ci singura strategie care salvează simultan economia, comunitatea și pădurea.
Iată cum arată această strategie în practică:
- Reindustrializarea prin valoare adăugată (shift-ul de la volum la valoare): Spre exemplu, un program de investiții de 500 milioane EUR (pe care l-am fi putut accesa prin PNRR), direcționat exclusiv către unități de procesare: prelucrare primară, bio-rafinării, textile din celuloză, materiale de construcții, utilaje și infrastructură.
- Logica economică: Nu creștem volumul tăiat, ci îl redirecționăm. În loc să exportăm 2 milioane m³ de cherestea, procesăm local 1 milion m³ în produse cu valoare adăugată ridicată, obținând o valoare economică aproape triplă, asigurând totodată stabilitate unităților de procesare existente și șansa reală de a se moderniza.
- Randamentul investiției: Matematica prosperității e simplă. Pentru fiecare euro investit acum în tehnologie, economia orizontală generează șase euro în următorul deceniu (efect de multiplicare). Vorbim despre crearea de locuri de muncă stabile în zonele rurale – exact acolo unde harta sărăciei este cea mai roșie – și despre finanțarea comunităților locale amenințate de faliment.
- Economia experienței și a conservării: Restaurarea naturii nu este o cheltuială, ci o investiție în infrastructura turistică, în bioeconomie și în protejarea resurselor de apă. Un program național de restaurare a 10.000 de hectare în Carpați devine baza unui turism de elită. Un urs viu, integrat într-un circuit de observare reglementat, generează venituri recurente comunității, suplimentar față de valoarea sa cinegetică unică. O populație de urs echilibrată și supravegheată nu fugărește turiștii și nici nu produce pagube în comunitățile locale.
- Securitate energetică prin eficiență (Programul „Căldură fără Risipă”): Bioeconomia nu înseamnă să lăsăm oamenii în frig, ci să nu mai încălzim atmosfera inutil. Cele 3,5 milioane de gospodării dependente de lemn ard resursa în sobe cu randament arhaic (sub 30%). Un program național de înlocuire a acestora cu instalații moderne (randament >80%) ar reduce la jumătate consumul brut pentru încălzire. Aceasta eliberează milioane de metri cubi de resursă care pot fi direcționați dinspre „soba ineficientă” către industria cu valoare adăugată, fără a tăia un singur arbore în plus.
- Infrastructura verde și reziliența: Restaurarea luncii Dunării și a bazinelor hidrografice este o măsură de securitate națională împotriva riscurilor climatice (inundații/secetă). Integrarea culturilor de biomasă pe terenurile marginale și a acvaculturii sustenabile transformă zone vulnerabile în zone productive.
Fundația obligatorie: Guvernanță și Integritate
Implementarea unui astfel de plan ambițios necesită un „arhitect” instituțional, nu doar un paznic. Ministerul Mediului, singur, nu poate gestiona o reformă economică, iar Ministerul Economiei tinde să ignore sectorul forestier – nici nu știe de existența lui – și nu înțelege constrângerile biologice. Avem nevoie de un mecanism inter-ministerial de tip Task-Force, care să armonizeze protecția cu producția; altfel, vom rata și țintele din Legea Restaurării Naturii (NRL), dar și finanțările pentru industrie din Strategia pentru Bioeconomie.
Mai presus de orice, trebuie să abordăm frontal „elefantul din cameră”. Tranziția către o bioeconomie de înaltă performanță nu va funcționa niciodată pe o fundație șubredă. Finalizarea investițiilor în digitalizarea completă a fondului forestier nu este negociabilă. Sistemele video de supraveghere, punctele obligatorii de măsurare digitală și operaționalizarea deplină a SUMAL 3.0 sunt condiții sine qua non.
Să fim onești: Finlanda a reușit modelul bioeconomic pentru că, înainte de a fi inovatoare, și-a curățat industria. Transparența totală elimină concurența neloială a pieței negre și oferă investitorilor serioși garanția că materia primă este legală și sustenabilă. Nu poți construi o industrie de miliarde de euro pe nisipurile mișcătoare ale economiei subterane.
Între hățiș și fabrică nu trebuie să existe un război, ci o simbioză atent reglată. Viitorul nu aparține celor care interzic totul, nici celor care exploatează totul, ci celor care optimizează totul.
România are șansa de a deveni laboratorul european al acestei noi paradigme: o națiune care demonstrează că prosperitatea și biodiversitatea pot crește împreună pe același grafic. Avem resursa, avem inteligența necesară; ne mai trebuie doar curajul de a face curățenie și de a construi punți. Creionul este la noi.
Acest plan nu așteaptă un context ideal care poate să nu vină niciodată. Poate începe acum cu trei acțiuni paralele: (1) înființarea Task-Force-ului, (2) lansarea apelului pentru finanțare și (3) implementarea SUMAL 3.0. Fără acești pași, rămânem la discursuri.
Sursa: www.asfor.ro
