În 1996, un sondaj global lăsa sectorul forestier fără replică: publicul clasa exploatarea lemnului ca fiind mai dăunătoare pentru mediu decât extracția de petrol, gaze sau cărbune. Cum a ajuns industria care gestionează singura resursă regenerabilă capabilă să stocheze carbon să fie percepută drept „inamicul public nr. 1”, în timp ce combustibilii fosili păreau răul mai mic?
Peter Hasulyó, inginer silvic și fondator al platformei de inteligență forestieră ForestryBrief, analizează acest fenomen în ediția specială ForestryBrief Professional. Concluzia sa este un duș rece: în ultimele trei decenii, silvicultura a câștigat bătălia tehnică a sustenabilității, dar a pierdut-o pe cea a narațiunii.
Fabrica fără ziduri: Vulnerabilitatea transparenței
Spre deosebire de o rafinărie sau o mină, protejate de garduri și sisteme de securitate, pădurea este o „fabrică deschisă”. Oricine poate intra, poate fotografia un parchet în exploatare și poate judeca activitatea forestierilor prin prisma emoției de moment, fără a cunoaște planul de management din spate.
În acest vid de explicații, organizații precum Greenpeace au construit campanii de PR extrem de eficiente. Au mizat pe imagini de impact (urangutani sau blocade în păduri seculare) și au țintit direct lanțurile de aprovizionare ale marilor retaileri. Rezultatul? Silvicultura a fost asimilată distrugerii ireversibile, ignorându-se complet creșterea netă a suprafeței forestiere din Europa și rolul crucial al regenerării.
Nuanța românească: Comunicarea între tehnic și emoțional
În România, sectorul forestier nu a tăcut, dar a comunicat adesea într-un limbaj care nu a trecut „bariera verde”. În timp ce activiștii vorbeau despre „masacrarea pădurii” (limbaj emoțional), silvicultorii răspundeau cu „metri cubi la hectar” și „amenajamente silvice” (limbaj tehnic).
Asimetria este evidentă:
- Reactivitate vs. Proactivitate: Sectorul a comunicat mai mult pentru a se disculpa în urma scandalurilor, în loc să promoveze constant beneficiile lemnului.
- Vina colectivă: Fragmentarea sectorului a făcut ca greșeala unei singure firme să devină „ștampila” întregii bresle.
- Digitalizarea ca scut: Instrumente precum SUMAL 2.0 sunt astăzi dovada supremă de transparență pe care forestierii corecți o pot folosi pentru a demonstra legalitatea.
„Factura” tăcerii: Regulamentul EUDR
Consecințele acestui eșec de comunicare sunt astăzi financiare și administrative. Regulamentul UE privind defrișările (EUDR), care intră în aplicare deplină din decembrie 2026, este, în viziunea lui Hasulyó, „factura” pentru deceniile de tăcere. Cerințele stricte de geolocalizare și due diligence sunt rezultatul unei neîncrederi sistemice a publicului și a legiuitorilor europeni.
„Lemnul este soluția, nu problema” – Ciprian Dumitru Muscă – ASFOR
Analizând această presiune constantă asupra sectorului, Ciprian Muscă, președintele ASFOR, subliniază că silvicultura românească trebuie să treacă de la defensivă la o afirmare asumată a valorii sale sociale și ecologice.
„Trebuie să înțelegem că nu mai este suficient să fim buni profesioniști în pădure; trebuie să fim buni comunicatori și în spațiul public. Factura pe care o plătim astăzi prin reglementări tot mai dure, precum EUDR, este rezultatul unui deceniu în care am lăsat pe alții să definească ce înseamnă pădurea pentru societate.
Mesajul nostru trebuie să fie clar: lemnul este soluția, nu problema. Este singura resursă care construiește orașe verzi și combate schimbările climatice în timp ce se regenerează. Silvicultura românească nu doar recoltează, ci garantează viitorul pădurii. Dacă nu ne vom spune propria poveste, bazată pe fapte și pe realitatea din teren, vom rămâne captivi într-o narațiune creată de cei care nu au pus niciodată un puiet în pământ. Este timpul să fim mândri de munca noastră și să o explicăm pe înțelesul tuturor”, afirmă președintele ASFOR.
Surse: Peter Hasulyó, „The PR battle forestry never fought”, ForestryBrief Professional (2026); Declarații Ciprian Muscă, Președinte ASFOR.
