În timp ce criza climatică își arată tot mai clar colții, dezbaterea publică și politicile europene par să-și fi găsit un nou țap ispășitor: pădurea. Nu combustibilii fosili, nu industriile mari poluatoare, ci plămânii verzi ai Europei au devenit ținta presiunilor de „a face mai mult” pentru climă – prin neexploatare. Paradoxal, acest lucru riscă să amplifice exact problema pe care pretinde că o combate: emisiile globale de dioxid de carbon.
În centrul acestui paradox se află Suedia – unul dintre cele mai avansate state în gestionarea durabilă a pădurilor. Sub presiunea obiectivelor LULUCF (Land Use, Land-Use Change and Forestry) impuse de UE, țări precum Suedia și Germania sunt somate să crească absorbția de carbon a pădurilor. În teorie, ideea pare nobilă. În practică, însă, cerințele sunt tot mai greu de îndeplinit. Schimbările climatice în sine încetinesc creșterea pădurilor, iar deciziile de a stopa exploatarea forestieră nu duc decât la o penurie globală de lemn – și la un transfer al emisiilor în alte regiuni.
Suedia, care a fost model de sustenabilitate forestieră timp de decenii, asistă acum la un fenomen ciudat: importurile de lemn rotund au crescut cu 26% în 2024, în timp ce utilizarea lemnului autohton a scăzut pentru al treilea an consecutiv. Rezultatul? Peste 12% din lemnul utilizat în Suedia este acum importat – în timp ce milioane de metri cubi de lemn local rămân nevalorificați, într-o pădure care, paradoxal, este forțată să „facă mai mult” fără să fie folosită.
Dar unde se duc aceste emisii? În altă parte: în Canada, în SUA, în țări asiatice sau din America Latină. De acolo vine o parte din lemnul importat, transportat cu mijloace poluante, uneori provenind din surse netransparente sau cu riscuri sociale și climatice ridicate. Așa-numita „protecție” a pădurilor europene nu face decât să externalizeze problema.
Cine plătește prețul?
Costurile de construcție cresc vertiginos în Europa, inclusiv în Suedia. Fabricile de cherestea și de celuloză se închid sau reduc producția. În Columbia Britanică (Canada), exploatarea forestieră a scăzut de la 60 la 35 de milioane de metri cubi în doar cinci ani, pe fondul incendiilor, dăunătorilor și disputelor juridice cu comunitățile indigene. Aceste fenomene nu sunt izolate. Ele reflectă o criză globală a materiei prime forestiere – alimentată și de deciziile politice greșite luate în numele climei.
O monedă climatică iluzorie
S-a creat o monedă nouă în politica de mediu: carbonul „stocat” în păduri care nu sunt exploatate. Organizațiile de mediu cer conservarea tot mai multor suprafețe, statul plătește compensații proprietarilor pentru a nu recolta, iar politicienii pot bifa „reduceri” în bilanțul climatic fără să-și asume decizii incomode legate de reducerea emisiilor din surse reale – transport, industrie grea, energie.
Dar această abordare este ineficientă și scumpă. Și mai grav, ea ignoră potențialul pădurii de a furniza soluții reale pentru tranziția verde. Lemnul – ca material regenerabil, reciclabil, cu amprentă de carbon negativă – poate înlocui betonul, plasticul, energia fosilă și multe alte materiale sau surse poluante. Dar nu o poate face dacă nu este recoltat.
România: lecția suedeză e și lecția noastră
România se află în fața acelorași alegeri. Presiuni similare se resimt și în spațiul public românesc – cu apeluri la „oprirea tăierilor”, fără o analiză riguroasă a impactului social, economic și climatic. Sectorul forestier românesc este unul dintre cele mai reglementate din UE, iar pădurile noastre cresc constant în volum și suprafață. Și totuși, discuția publică e capturată de mituri și generalizări alarmiste.
Oprirea utilizării pădurilor nu salvează clima. O afectează negativ, prin substituții nesustenabile și prin pierderea unei resurse locale regenerabile.
România – la fel ca Suedia – nu are nevoie de mai puțină pădure gestionată, ci de mai multă pădure valorificată responsabil, în beneficiul comunităților locale, al economiei naționale și al tranziției verzi. Acesta ar trebui să fie mesajul clar către Bruxelles și către orice politician care dorește să facă politici climatice cu cap – nu doar cu emoție.
