Acum vreo săptămână, cei de la Ocolul Silvic Covasna au organizat o petrecere faină la o pensiune din zona lor. Aveau un motiv întemeiat: unul de-al lor se pensionase și au vrut să își ia „La revedere” de la el cum se cuvine. Constantin Bularcă urma să se odihnească, în sfârșit, după o viață de muncă. Au ciocnit un pahar, au stat la povești, au depănat amintiri.
A doua zi, pădurarul nostru pensionar s-a trezit și… s-a dus la sediul composesoratului. Că doar n-o să zacă în pat! După o viață de trezit cu noaptea în cap și muncit în păduri, noțiunea de a sta degeaba pur și simplu nu există pentru el. Iar composesoratul are nevoie de cineva care cunoaște pădurile, zona, oamenii. Dacă nu el, cine? N-o să meargă acolo ca la ocol, zi de zi. Dar ceva trebuie să facă!
Nea Costică are în spate o viață grea. Cel care crede că a fi pădurar înseamnă plimbări pe cărări de munte sau printre floricele, e în eroare. Viața în pădure e dură și nu e pentru oricine – o spune și el și o spun toți.
Dar viața lui a fost grea din adolescență. Rămas fără tată de la doi ani, a fost crescut doar de mama lui. Așa încât, la 17 ani nu a mai putut să stea să o vadă cum muncește, cum se zbate să țină casa și pe el. Era deja mare și putea lucra. A decis să se angajeze. Primul loc de muncă a fost la Rulmentul Brașov. Nu împlinise 18 ani.
Dar nu s-a lăsat de școală. Muncea și făcea liceul la seral, la Prejmer. Apoi a apărut o ocazie – să lucreze la IFET, la combinatul de prelucrare a lemnului. A început să îi placă, să devină parcă dependent de parfumul de rășină. I se părea că nimic nu e mai frumos decât să lucrezi cu lemn. Așa că s-a dus la Timișoara și a făcut școala de pădurari.
Pe 27 august 1985 a fost prima lui zi de lucru la Ocolul Silvic Covasna. 37 de ani a lucrat acolo. Până zilele trecute, când colegii i-au făcut o petrecere de pensionare…
„Greu n-a fost, dar nici ușor. Pentru că nu e o muncă la birou. Ziua noaptea, iarnă, vară, te duci în pădure”, povestește Constantin Bularcă pentru forestmania.ro.
I-a plăcut munca de pădurar și nu a vrut mai mult. „Pe vremuri, erau niște trepte. După doi ani ajungeai pădurar principal, apoi, după cinci ani, erai brigadier. Acum trebuie să ai studii superioare, să fii inginer silvic. Dar nu m-a pasionat asta, să am funcții, să fiu șef, nu. Am fost mereu mulțumit cu ce pot să fac și să fac bine”. Între timp s-a căsătorit. Cu o fiică de silvicultor…
L-am întrebat ce făcea, concret, la ocol. Care era activitatea lui?
„Primăvara ne ocupam cu împăduriri. Duceam puieți, pregăteam terenul, aduceam zilierii, plantam și noi cu ei. Vara marcări, degajări, descopleșiri. Toamna și iarna tot așa, plus livrat de lemn către populație. Mai nou către composesorat. Rapoarte, foi de însoțire, marcaje de hotar, verificat dacă cei care fac exploatarea respectă condițiile, dacă predau parchetul cum trebuie. Și pază. Pază mereu. Pe jos, zeci de kilometri pe zi”, ne mai spune pădurarul.
Nu se plânge deloc. Nici de lipsuri, nici de pensie. E mulțumit. Rar vezi așa ceva! „Am avut și uniformă, am avut și armă. Nu am folosit-o niciodată. E mai bine așa”, spune, înțelept, Constantin Bularcă.
După cum se vede și în poze, se ține bine. „Pădurea te ține în formă, sănătos, să știți. Păi la oraș ce faci? Vii acasă, stai între patru pereți, te uiți la televizor”.
Are o familie frumoasă și o gospodărie bine pusă la punct. Flori cultivate cu grijă înfrumusețează curtea. Iar în zona din spate are purcei, câteva oi și o grămadă de găini. Produc hrană bio pentru nepoțelul de 4 ani. Acum e și mai fain, că găinile au puișori și copilul e încântat…
Cel mic e bucuria lui. „L-am mai luat cu mine la pădure. A zis că vrea să se facă inginer silvic. Da, așa mic cum e. Mereu mă întreabă când îl duc „la craca mare”? E un drum forestier pe unde am fost cu el și fata mea – mama lui – la o mică drumeție. Vreau să îl învăț cu pădurea, să îi arăt, să știe. Îi place”, povestește mândru bunicul.
L-am întrebat de greutăți, de lucruri care i-au rămas în minte ca momente dificile și ce o să îi lipsească cel mai mult. „Ce ar putea fi trecut la momente grele sau amintiri mai neplăcute… nu aș putea să vă zic. Am avut la început greutăți cu sistemul SUMAL, vă dați seama că pentru noi, cei mai în vârstă, e mai greu cu telefoanele moderne, nu suntem ca tinerii de azi.
Dar un lucru pot să vă spun: dacă au fost momente grele, probleme, supărări… nu le-am băgat în seamă. Știu însă că îmi vor lipsi colegii. Asta da. Am fost o echipă unită, am muncit mult împreună, am împărțit o pâine, cum se zice. Mi-ar plăcea să le mai dea ceva la salar, că sunt destul de mici comparativ cu munca. Eu, personal, sunt mulțumit de pensie. Dar lor să le mai dea ceva. Mai ales dacă vor să mai aibă pădurari și peste 10 ani. Nu vedeți că tinerii pleacă? Își caută în alte părți?”
În ce îl privește, nea Costică se uită în urmă mulțumit…
„Da, să știți că da. Sunt mulțumit. Eu așa zic, că mi-am făcut datoria. Și sunt împăcat că am avut grijă de pădure”.