Scriitorul Sorin Gîrjan nu are nevoie de nicio prezentare. E cunoscut și apreciat de cei din lumea silvică, cinegetică, literară. Recent, a lansat o nouă carte și în această perioadă merge cu ea prin țară, la evenimente de lansare. Printre ele, și-a făcut timp și pentru noi. Un interviu pe care merită să îl citiți!
Forestmania.ro: Tocmai ați lansat o nouă carte, foarte bine primită de pasionații de vânătoare și nu numai. Ea vine după „Mai ții minte, suflete…”, care a fascinat de-a dreptul. Povestiți puțin despre noua carte, pentru cei care nu au citit-o încă: despre ce e vorba?
Sorin Gîrjan: M-am întrebat și eu văzând interesul de care se bucură cărțile mele, mai ales în aceste timpuri în care e mai vie ca oricând prejudecata că „nu se mai citește”, de ce totuși cărțile mele au cititori?…Fiindcă au!…Vă rog să nu percepeți hotărârea cu care spun asta ca fiind o grosolănie, o lipsă de eleganță și de modestie…Dar cititorii simt „făcăturile”, încercarea de a-i păcăli. E ca și diferența de gust, de aromă a plăcerii, aceea dintre o ceașcă cu „nechezol” (pentru cine își mai amintește surogatul de cafea de dinainte de 1990) și una cu cafea pură. Nu e confortabil să vorbești despre cărțile tale, simt asta acum, dar m-ați întrebat și „musai” să vă răspund…Sunt cărți trăite (ficțiunea, puțină câtă e, e elementul de decor nu ceea ce cu adevărat stâmpără „foamea” cititorului), cu personaje reale cu care poți sta de vorbă, îi poți căuta după numele din carte, sau, dacă le-a secat izvorul vieții, murind, le poți aprinde o lumânare la crucea care le poartă numele precum o fac și paginile cărții. Cred că asta le face credibile, demne de a fi legitimate prin citit. De altfel, făcând asta, ca scriitor intri în rândul marilor investitori…Îți investești harul (atât cât îl ai!) în memoria oamenilor, a locurilor, a timpurilor…Ceea ce pentru comunități e (sau ar trebui să fie!) foarte important. Pentru tagma vânătorilor adevărați devine astăzi aproape vital să faci asta. Am mai spus-o dar o repet pentru că am această convingere: „Imaginea de acum a vânătorii are mai mare nevoie de Sorin Gîrjan decât are literatura română!”. Chiar dacă scriind în slujba vânătorii încerc să nu necinstesc nici literatura.
Iertați-mă!…am cam alunecat. M-am luat cu vorba…Despre „Focul patimii bătrâne, vânătoarea…”, cartea lansată nu de mult timp, aș spune că, în fondul ei, e una de cultură vânătorească. Dacă ar fi să o descriu publicitar m-aș rezuma la asta: „Povestiri și alte gânduri stârnite de același fior, cel al trăirii de către vânătorul adevărat, scăpat de robia pocnetului de pușcă înainte de toate…O carte de educație sufletească, de trăit și „rumegat” îndelung și după ceasurile de citit. O carte despre vânătoarea de altădată dar și despre cea de acum, dar, sigur, nu o carte doar pentru vânători.”
Forestmania.ro: Povestiți-ne puțin despre bunicul dvs, Iani. Și cum v-a trezit pasiunea pentru vânătoare.
Sorin Gîrjan: „Otati” Iani, așa cum i-am spus mereu, a fost omul hotărâtor din viața mea. El m-a învățat până și mersul de-a bușilea…Dar, mai ales, lui și neamului său de șvabi veniți demult în sudul Banatului din Tirolul austriac, atunci când s-au deschis la Dunăre minele de cărbune, îi datorez educația vânătorească și (dacă este?) calitatea ei. „Ai lui Lițimberg” (numele familiei noastre pe linia mamei e Litzemberger, doar că tata, cu origini muscelene, a corcit întrucâtva sângele șvăbesc și mi-a dăruit un nume nu foarte confortabil de pronunțat de către ceilalți…) au fost vestiți vânători și crescători de câini de vânătoare. În cartea „Mai ții minte,suflete?…”, o carte a începuturilor mele vânătorești, mărturisirile în ceea ce îl privește pe Iani sunt numeroase și esențiale. Am atâtea amintiri legate de el…Ca vânător una m-a însoțit și întărit toată viața… Era iarnă cu zăpadă zdravănă…În preajma Crăciunului. La Sirinia, o vale aproape de Cozla copilăriei mele, într-o dimineață, m-a purtat și suit deasupra cleanțurilor (bănățenii așa spun stâncilor) legându-se cu funia-lesă a câinelui de brâu de un capăt și cu celălalt capăt de mine, petrecut peste pieptul meu. Practic mă trăgea după el, ajutându-mă astfel să răzbesc urcușului prin zăpada înaltă. Hoțu, copoiul atât de drag, legat în ață mergea înaintea lui, eu înapoia lui. Ajuns sus, mi-a făcut un foc lângă care m-a îndemnat să-l aștept „până merge el să împuște ceva”. Am auzit la un moment dat glasul lui Hoțu umplând văile și târziu pușca bunicului pocnind…Acel pocnet l-am așteptat (copil de nici 6 ani fiind) ca pe o izbăvire. Când l-am văzut venind prin poiană spre mine i-am fugit înainte. Atât mi-a spus : „S-a dus!…Dumnezeu să-i ajute!”. Atunci am înțeles prima oară în viața mea că nu doar izbânzile pot bucura, că există și o „bucurie” a eșecului atâta timp cât îl primești natural, firesc. Mărturisesc că ori de câte ori mi-a fost greu în umblările mele vânătorești am simțit arsura aceea a capătului de funie petrecută de Iani pe după pieptul meu și (nevăzut ajutat de Iani) am ajuns (oricât de greu trupește mi-ar fi fost!) în locurile unde mi-am propus să ajung. Orice câine de-al meu îl aud mânând, tot de atunci, îmi pare că ar fi Hoțu, copoiul care a rămas în ziua aceea să tulbure cu glasul mânăturii lui dealurile, până s-a negurat…
Forestmania.ro: Această lume a vânătorilor era, pe vremuri, o lume a elitelor, un hobby al nobililor. Astăzi cum e? Am văzut și diverși politicieni, și oameni de afaceri care mai nou practică vânătoarea…
Sorin Gîrjan: Aveți dreptate!…În cultura luxului, a educației alese, vânătoarea își avea locul ei. Marile familii nobiliare organizau vânători după ritualuri impresionante, adevărate „baluri în natură” ale acestei străvechi îndeletniciri umane care e vânătoarea. Aveau „la curte” sau „la palat” o mână de oameni care nu se ocupau de altceva decât de vânătoare…De la paznicii domeniului de vânătoare, îngrijitorii de câini, bucătarii care găteau vânat ori armurierii casei, până la maeștrii de vânătoare care luau devreme, încă din copilărie, în primire odraslele neamului nobiliar pentru a le iniția în tainele vânătorii , întreaga structură „de vânătoare” funcționa după rânduieli stricte. Acelei perioade îi datorăm și marile creații artistice inspirate de vânătoare.
Astăzi?…Lumea vânătorii e pestriță, bălțată…Are de toate. Parcă însă prea au intrat în ea inși care nu au nimic în comun cu adevăratul ei spirit. Ca întreaga societate dealtfel, s-a liberalizat, a devenit un fel de talcioc. Asta i-a adus și o parte din imaginea ei proastă, curentul de opinie care o contestă. Cred că trebuie regândit modul în care se intră în tagma asta. O tagmă, cea a vânătorilor, cu un rost natural atât de onorant, dar care, proiectat în afară de indivizi ce nu-i merită asocierea, au dus-o unde e azi: o păpușă în care aruncă cu pietroaie toți ignoranții, toți plictisiții de ceea ce e firesc, natural…
Da, aveți dreptate. Politicieni, oameni de afaceri sunt și vânători. Am prieteni dintre aceștia… Unii chiar sunt și vânători foarte buni, oameni cu care nu mi-e rușine să împart truda și plăcerea unei zile de vânătoare. Doar faptul că ești politician sau om de afaceri nu trebuie să însemne o garanție că ești un om „de nimic” și un vânător rău, de proastă calitate. Așa cum bogăția în sine nu trebuie să învinovățească, iar sărăcia să înnobileze. Atâta timp cât comportamentul tău e unul discret, cinstit față de rostul vânătorii și al vânătorului, îmi voi scoate pălăria înaintea ta. Fie că ești mare politician ori săracul de la marginea satului. Din păcate, cei mai vizibili și care provoacă detestarea acestui statut de vânător sunt unii mari dregători care n-au făcut niciodată ceva bun în vânătoare sau pentru vânătoare, dar care au pretenția de a o conduce, de a-i hotărî calului care trage soarta. Din cauza lor au de suferit ceilalți…Ei nu sunt decât niște profitori îmbrăcați vânătorește și scump dinaintea cărora se dau deoparte vânători adevărați. Sau sunt dați deoparte!…E o nuanță importantă. A nu se înțelege că vânătorul popular, țăranul sau slujbașul de rând, compune masa aceea de „sfinți” în vânătoare. Să fim serioși…Și dintre aceștia cunosc atâția care nu merită nici măcar „Bună ziua!…”. Cine e vânător adevărat e și gata!…E o chestiune de zestre naturală a ființei și de educație.Tocmai de aceea, dacă vrem să nu mai fim arătați cu degetul, culpabilizați, trebuie să fim mult mai atenți pe cine scoatem în față în numele vânătorii și cui acordăm (prin examen serios) dreptul de a ni se alătura. În vânătoare trebuie să intri pe ușa din față și demn de a privi și a fi privit în ochi. Altfel, dacă intri ca într-un amantlâc cu iz de examen, așa vei și trăi înlăuntrul ei. Doldora de complicități!…
Forestmania.ro: Este o lume nu foarte iubită, să recunoaștem. Sunt mulți cei care îi detestă pe cei care ucid cu arma un animal care nu se poate apăra. Ce le spuneți?
Sorin Gîrjan: Că se mint singuri!…Își mint practic prin atitudinea pe care o au propriul interes, interesul „de om”. Plus că manifestă și un soi de perversitate socială, publică. Adică în viața ta de fiecare zi faci atâta rău naturii prin satisfacerea plăcerilor și abuzurilor „de consum”, dar te revolți plin de indignare față de cineva care, prin ceea ce face, cu pușca în mână, asigură un echilibru în relația omului cu viața sălbatică, cu sălbăticiunile care înmulțindu-se mai mult decât în limita optimului suportabil duc acest echilibru în dezechilibru. Ca activist „verde” , când nu te vede nimeni, pui otravă și capcane ca să omori șoareci și șobolani, umpli pereții de sânge strivind cu paleta-plasă țânțarii deranjanți, îngrași orătănii ca să le tai (sau cumperi zilnic hălci de carne de la supermarket) , și câte și mai câte, dar în același timp faci scut uman, te legi cu lanțul de coșul de gunoi, protestezi astfel ca să nu fie stricate cuiburile miilor de ciori care fac parcurile un loc în care nu se mai poate sta din cauza mizeriei și ciorovăielii pe care acestea le fac, și, culmea, în același timp, acuzi administrațiile că nu fac nimic pentru a reda oamenilor parcul. Suntem normali?…E doar un exemplu. A devenit din păcate o modă, un trend de turmă să fii împotriva vânătorii și a vânătorilor. Cum era odinioară pantalonul evazat sau tunsul cu breton. Doar că moda anti-vânătorii o vor resimți susținătorii ei, dureros, pe propria piele. Deja a început calvarul…Vor mai avea de tras. Urșii, șacalii, lupii, ciorile (vin puternic din urmă porumbeii urbani, după șobolani cel mai important vector de transmitere a bolilor) le vor face viața din ce în ce mai complicată. Se va împlini ce și-au dorit. Doar moda costă!…Ah, încă ceva. Marele lor argument retoric este acesta : „Omul (a se citi vânătorul!) nu are niciun drept să intervină în echilibrul naturii!”. Măcar o întrebare îmi pot permite. E omul parte a naturii?…Dacă da, (fiindcă e evident, „da!”) atunci de ce ursul bunăoară ar avea acest drept de imixtiune în „echilibru” și omul nu?… Cât privește imaginea aceasta a animalului care nu se poate apăra fiind pironit înaintea puștii?…O poveste manipulatoare. Vânătoarea nu este abator. Ea are cel mai adesea atributele unei confruntări aproape drepte. Animalul sălbatic are armele lui (din fericire, simțuri de multe ori peste tăria „vicleană” a puștii), vânătorul adevărat pe ale lui. E drept că depinde și de metoda de vânătoare. Nu fac referire în niciun caz la nemernicii care omoară la întâmplare, ci vorbesc de vânători, de oameni responsabili care știu ce și când trebuie să vâneze. Fiindcă cei dintâi sunt pe nedrept purtători de pușcă. Vânători niciodată!…
Forestmania.ro: De ce nu poate și România, având vânători, asociații, trofee, cărți, chiar și muzeu cinegetic… să organizeze un eveniment de tipul celui din Ungaria, One with nature?
Sorin Gîrjan: De frică!…De frică să nu stârnească mânia hiper-protecționiștilor în materie de mediu pe de o parte și de frică că își vor deconspira (organizând așa ceva) limitele și incompetența. Teama cea mai mare însă e, cred eu, că ar putea deranja forurile europene creditoare și personalitățile care au interesul ca noi să facem doar ceea ce le convine lor. România nu este Ungaria…România nu este Polonia…Nici măcar la puterea de autodeterminare (când e vorba de vânătoare și imaginea ei) a Slovaciei nu cutezăm a ne ridica. Când turismul de vânătoare (aducător de importante sume de bani la bugetul unei țări) va fi reconsiderat și la noi (asta însemnând dezrobirea deciziilor…) probabil că va organiza. Avem cu ce…Avem și specialiști care să o facă, doar că nu li s-a dat „verde”. A spune că nu li s-a dat voie sună urât, deși realitatea asta e. Până atunci ne uităm tâmpi la Ungaria (care face din vânătoare cu străinii bani serioși , vânătoarea și activitățile conexe vânătorii însemnând mult în PIB-ul lor) și marile ei festivaluri și expoziții vânătorești, la Polonia sau Slovacia…După rețeta demult brevetată la noi „Privitul nu costă!”. Eu cred că ne costă și încă destul de mult. Aș spune: „Doar privitul (fără să și facem ceva!)…costă!”. În timp, foarte mult,…din ce în ce mai mult. Lasă să meargă vânătorul român să își cheltuiască banii la expoziții și târguri de vânătoare de afară în loc să o facă în țara lui. Asta e acum realitatea. Nu ar fi mai convenabil statului român să fie invers?…Să vină ungurii, nemții, …străinii să își cheltuiască banii la noi?…Vom vedea dacă se vor trezi și vor avea un răspuns la această dilemă…
Forestmania.ro: România nu face bani din vânătoare. Un motiv principal?
Sorin Gîrjan: Simplu!…Din același motiv pentru care azi nu mai face bani din majoritatea resurselor ei naturale. Suntem exemplu perfect de vasalitate administrativă. Facem triumfali (bucuroși și mândri că iată am prins și noi un colț de masă la „masa bogaților” ) fotografii în momentul în care semnăm tot felul de acorduri globaliste care te mută atât de repede, metaforic vorbind, din costumul de mire în cămașa de forță…Suntem semnatarii propriului eșec. Când ai o țară cu asemenea potențial natural și tu îngădui să ți se ia (pe față sau voalat!) dreptul de a –I exploata în beneficiul propriului popor s-ar cam numi prostie. În general, nu facem bani (iar vânătoarea nu e o excepție) pentru că trebuie să luăm împrumuturi!…Cu dobânzi mari, tot mai mari…Lesne de înțeles de la cine…De la „colegii din poză” care ți-au pus în mână stiloul cu peniță de aur cu care să îți semnezi propria sentință la sărăcie și slugărnicie. Factorul uman în orice ecuație economică înseamnă foarte mult. Și cantitatea, dar mai ales calitatea. Nu am avut -se pare !- negociatori buni ai interesului național. Ne-au reprezentat inși șmecheri și oportuniști, aceia care s-au mulțumit să rămână „fiara dominantă” și stăpână a firimiturilor (deloc puține!) aici acasă și să dea străinilor mereu binevoitori în a ne „ajuta”, pâinea cea mare. Ca să nu-i poarte grija…Iar ceilalți, grosul românilor, a aplaudat, fiindcă, nu-i așa, în sfârșit am ajuns pe mâini bune. Românul în general are o mare problemă comportamentală: în străinătate își face cruce cu limba sau înghite hârtia ambalajului dacă mănâncă o ciocolată ca să nu facă mizerie și să nu pară needucat, iar acasă la el își aruncă gunoiul peste tot, că deh, nici amenda nu-l ustură nici nu-i altul care să-i poată lui porunci…Se înșeală. Cred că la poporul nostru în general e, cum se spune pe la țară, „hiba”. Fiindcă emanații care îl reprezintă (exceptând armata globaliștilor de laborator care s-au cocoțat în corcodușul puterii la ultimele alegeri …) nu au apărut din neant. Sunt sânge din sângele poporului!…Așadar, ca să revin la esența răspunsului, nu mai avem voie să ne valorificăm vânatul, lemnul,… cam tot ce ne-a oferit cu atâta generozitate natura, ca să facă alții din aceste interdicții bani. Mulți bani. Altfel nu ar fi răsărit ong-urile „civilizatoare” ca ciupercile după ploaie. Sunt parte a strategiei economice. Dar nu a aceleia românești. Să nu le subestimăm „foamea de bani”. E mare și reușește să manipuleze încă binișor. La nivel de decizie guvernamentală preferăm sărăcia în locul curajului de a lua deciziile care trebuie, imagologic „nepopulare”, dar, de fapt deranjante pentru creditorii „binefăcători”. Și atunci, de frică ca să nu fim considerați barbari, „neoameni”, preferăm să camuflăm râia căprească a realității îmbrăcând-o în veșminte strălucitoare, plătite de noi toți scump, foarte scump. Cum să ai un vânat de o asemenea diversitate și calitate (gestionat istoric de vânători, adus și păstrat până aici la o asemenea valoare) și tu ca țară să nu faci un ban din asta?… Chiar e curată prostie. De fapt, ceva bănuți face statul dacă mă gândesc bine… Dar nu vânzând corect (pe bani mulți și în baza unor cote bine fundamentate care să nu producă dezechilibre de niciun fel) vânătorilor de afară și celor de aici ceea ce de fapt ar trebui valorificat, vânatul…Ci continuând să încaseze taxa de concesiune de la asociațiile de vânătoare în baza unor contracte de gestiune care, în timp, din momentul semnării au fost ciuntite pe ici pe colo, cam în punctele esențiale. Iată bunăoară cazul cotelor de împușcare a ursului care în momentul semnării contractelor erau în vigoare și care din 2016 au dispărut. Cu toate acestea asociațiile de vânătoare care în terenul ce-l gestionează aveau urși, cocoși de munte… plăteau statului conform contractului un tarif deloc mic tocmai fiindcă aveau și urși (deci șansa de a echilibra cumva bugetul gestionării prin realizarea cotei de împușcare atribuită de autoritate). Urși au și mai mulți azi. Gestionarii, de plătit plătesc și azi pentru asta…Doar că nu mai au dreptul să împuște pe bază de cote niciunul. Șmecher stat!…
Forestmania.ro: Și cei care gestionează fonduri de vânătoare și vânătorii în general sunt nemulțumiți de politica restrictivă, de preluarea directivelor europene fără să schițăm un gest, de influența asociațiilor neguvernamentale la nivel politic…
Sorin Gîrjan: Când un prim- ministru își numește ca și consilier onorific unul dintre cei mai controversați activiști de mediu de fapt transmite un mesaj în societate : „Ăștia contează!”. Un semnal care a pus și el umărul la adunatul turmei de cotizanți exaltați și ignoranți în jurul curentului protecționist cu orice preț. Adesea fără logică și fără beneficii pentru cei manipulați cu atâta ușurință. E de ajuns o fotografie (desenată și ea!) cu mama urs ducându-și de brâncă puii în pribegie, pe un drum prăfuit ce duce spre nicăieri, ca să verse gospodinele în bucătărie lacrimi grele pentru soarta urșilor care nu mai au casă fiindcă le-au stricat-o oamenii și, tot ele, să verse sudalme peste vânătorimea barbară care-i omoară doar din plăcerea de a ucide. „Manipulezi deci exiști!… Exiști și câștigi !…” ar spune Descartes dacă ar trăi în zilele noastre. Așadar nemulțumirea vânătorilor e justificată. Sunt atât de multe aspecte de abordat și lămurit încât un interviu precum acesta devine „insuficient”. Ei, vânătorii, cei care cu adevărat au făcut și fac ceva bun în managementul vânatului (o dovedește biodiversitatea faunistică de la noi!) sunt puși la zid (cu sprijinul autorităților) de ong-iștii (infiltrați peste tot din ministere în institutul de cercetare în domeniu…) care în afară de a face bani din asta și a dezimforma nu fac nici altceva. Creează tot felul de povești (cum a fost aceea a ursului Arthur) pe care le vând bine și de pe urma cărora trăiesc în lux (reședințe de lux prin Austria, funcții guvernamentale, deci influență și accesul la privilegiile puterii) nemeritat. Nu mai contează nimic din efectele dezastruoase ale politicilor lor protecționiste impuse unor guvernanți slabi și complice: oameni morți sau schilodiți fizic și psihic pe viață, bunuri distruse, specii în pericol …și, ce e mai grav, climatul de nesiguranță al omului pentru viața sa și a familiei sale, frica!. Guvernați, mare parte a presei , activistul sălbatic de mediu…ar trebui să fie măcar o dată pe an ocupați cu adevărat. Să meargă de Ziua Morților și să aprindă o lumânare la mormântul unui om nevinovat omorât de urs. Și să –și ceară măcar în gând iertare. Dumnezeu îi aude. Sunt cu toții la fel de vinovați. Mai vinovați cu siguranță decât fiara care a omorât un om. Chiar mă întreb adesea cum poți trăi fără a avea mustrări de conștiință?…Cât de dezumanizat poți fi, ca luptând în numele umanismului natural, să faci bani, să trăiești din moartea unui alt om, moarte rezultată din aplicarea convingerilor și strategiilor tale. Și să o faci fără regrete. Altfel?…Când vine vorba de restricții în practicarea vânătorii în România ei sunt cei care caută cu lupa exemple restrictive europene care să fie aplicate și la noi.Când vine vorba însă de drepturi și libertăți pentru vânătorii români nu mai văd niciun alt exemplu similar în Europa. Devin orbi cu desăvârșire. Avem exemplul recent al modificării Legii vânătorii pentru a reglementa prin lege vânarea păsărilor aflate în migrație dar și cel al marelui scandal al vânătorii la urs.Ambele au produs rumoare, au solicitat efort și bani pentru a confirma o normalitate la noi îngrădită. Dăm exemplu Suedia bunăoară când ne convine însă, când nu ne convine, uităm de ea de parcă n-ar fi pe lumea asta. Și nu e doar cazul ei. Concluzionând: nemulțumirea vânătorilor e justificată. Nu însă și toleranța cu care păstrează printre ei „membrii” care nu merită acest satut încărcat de responsabilitate, de povara onoarei când vine vorba de fapta vânătorească.
Forestmania.ro: Despre ce va fi viitoarea dvs carte?…
Sorin Gîrjan: …Dacă va mai fi, viitoarea mea carte va fi despre Viață și Moarte, despre marile hotare între care omul, și mai cu seamă vânătorul, ajunge să se cunoască pe sine. Vă veți întreba: se mai poate asta acum?…azi când trăim gloria spoielii, a superficialității?…Da, se mai poate. Atâta timp cât amintirile și visarea, credința că truda nu e în zadar, trăiesc și fac din viața noastră ceva mai bun, mai frumos.
„…ca și când dincolo de gardul șubred al căscioarei din munte ar fi țarina veșniciei, ogorul ceresc al lui Dumnezeu și al rânduielilor lui nejudecate de trecerea stăpână a vremii, fiara neiertătoare a vremelniciei vieții de-aici, aceea care pe toate le judecă.
– Toate câte ne-or fi date de dus , le-om duce!… își spuse Ion Șoimu , din imbold lăuntric, privind pe sub streașina pălăriei, prin fereastra întredeschisă a brazilor, muchia pietroasă a muntelui cel mare, niciodată trecut de pașii lui, dincolo de Dunga Bradului.”
Așa va începe „Casa dintre lumi” cartea la care mi-am înhămat sufletul de îndată ce am predat tiparului „Focul patimii bătrâne, vânătoarea…”.
Credeți-mă!…Mă văd și pe mine într-o zi înaintea aceleiași șubrezenii a vieții spunând:
„- Toate câte ne-or fi date de dus , le-om duce!…”.
Avem încotro?…
(Foto: Arhiva personală Sorin Gîrjan)
Vinatori unitivă piina nu-i prea târziu .