Pădurile României sunt bogate în plante medicinale și arbori ale căror frunze sau fructe ne ajută să ne menținem sănătoși. Dintotdeauna, românii au folosit „ierburile de leac” culese din păduri, acestea devenind în cele din urmă o adevărată industrie.
Produsele nelemnoase ale pădurii au fost și încă mai sunt un ajutor economic al comunităților, întrucât au fost și sunt utilizate în gospodării sau comercializate – proaspete, sub formă de conserve sau uscate. Oamenii și-au crescut astfel, datorită pădurii, nivelul de trai.
Prezentăm, în acest serial, arbori sau câteva dintre plantele din flora spontană a României și beneficiile pe care le aduc sănătății noastre.
În acest episod vom vorbi despre sunătoare. Articolul este realizat cu sprijinul domnului inginer Daniel Păscuț, de la Ocolul Silvic Oradea.
Tradiții și superstiții
Sunătoarea, considerate „o planta cât o farmacie”, are un număr mare de nume populare cum ar fi planta Sf. Ioan Botezătorul, vrăjitoare, sângerel sau cruciulița, iarba spaimei, iarba sângelui.
Proprietățile sale benefice sunt cunoscute din antichitate. Medicul grec Dioscoride o menționează ca pe o plantă care oprește sângerarea menstruală și este puternic diuretic. Se spune că fumul de sunătoare curăță aerul și era folosit în trecut pentru a alunga spiritele rele. Creștinii o numesc planta Sf. Ioan Botezătorul deoarece se presupune că a crescut din pământul udat cu sângele acestuia.
În descântecele româneşti, sunătoarea este trimisă, precum o fiinţă binefăcătoare, să vindece vitele care suferă de viermi, iar oamenii din popor din Franţa şi Germania obişnuiau să o adune de ziua Sfântului Ioan Botezătorul şi să o atârne la ferestre, pentru a-i apăra de furtuni, fulgere şi spirite rele.
Despre sunătoare
Denumirea științifică este Hypericum perforatum. Alte denumiri locale: pojarnița, drobișor, fălcățea, harnica.
Este o plantă erbacee, perenă, cu tulpina dreaptă, ramificată în partea superioară, prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, înaltă de 30-50 cm în general, dar poate ajunge la 1-1,5 m. Frunzele, dispuse opus, sunt sesile, oval-eliptice, glabre și conțin numeroase pungi secretoare, dând impresia că prezintă puncte translucide (când sunt examinate prin transparență), de unde și denumirea de „perforatum” dată acestei specii.
Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt hermafrodite, pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5 petale de culoare galben-aurie, iar androceul din stamine numeroase. Înflorește din iulie până în septembrie. Fructul este o capsulă ovală.
Sunătoarea crește în Europa, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Asia de Est. În România crește în toate zonele țării, de la câmpie până în zona de munte, fiind întâlnită în zonele agricole nelucrate, iar în păduri o găsim în plantații tinere și în păduri bătrâne parcurse cu primele tăieri progresive și care permit trecerea razelor solare.
Produsul vegetal folosit în produsele terapeutice este prezentat de părțile terminale (de 20- 30 cm) înflorite și înainte de a se forma fructul (Herba Hyperici). Florile de sunătoare se culeg în zile uscate și însorite prin tăiere cu foarfeca, din iunie până în septembrie.
Direcția Silvică Bihor, prin ocoalele din subordine, achiziționează anual circa zece tone de sunătoare de la cetățenii din zonele rurale, buni cunoscători ai speciei și zonelor în care aceasta crește. În acest fel, este și o sursă de venituri pentru comunitate.
Tehnică specială de uscare
Uscarea se face la Centrul de Fructe Oșorhei, unde plantele se întind în strat subțire pe site special construite în acest scop. Uscarea se face la umbră, natural și nu în uscătoare, păstrând astfel nealterate toate propretățile plantei, inclusiv culoarea verde a frunzelor și galbenă a florilor. Uscarea durează circa două săptămâni.
De menționat faptul că în cazul uscării la soare (ca și în cazul fânului) atât tulpina, cât și frunzele și florile capătă o culoare roșu-brun caracteristică, iar o parte din substanțele active se evaporă făcând astfel de plante inapte pentru prelucrare și consum.
Printe compușii principali ai sunătoarei se numără hipericina, un principiu activ despre care studiile au relevat că are proprietăți antiseptice, antivirale și antidepresive. De asemenea, sunătoarea este bogată în hiperforină, o altă substanță cunoscută pentru proprietățile sale antidepresive, antibacteriene și calmante.
După uscare, plantele se ambalează în saci speciali pentru plante medicinale și sunt livrate firmelor specializate pentru prelucrare, dozare și ambalare.
Tonic al sistemului nervos
Specialiștii consideră că ceaiul de sunătoare acționează ca un tonic asupra sistemului nevos. Încă din cele mai vechi timpuri, el a fost folosit ca leac pentru combaterea nevrozei. Unele studii mai indică faptul că persoanele care consumă ceai de sunătoare dorm mai bine, deoarece planta favorizeaza producția de melatonină. Există cercetări care arată că sunătoarea poate oferi o reducere a simptomelor specifice anxietății, prin faptul că ajută creierul să utilizeze neurotransmițătorii (serotonina, dopamina, acidul gamma-aminobutiric și norepinefrina) mai eficient.
Sunătoarea este una dintre cele mai cunoscute plante utilizate în reducerea simptomelor depresiei ușoare. De aceea, este indicată în momentele de stres, agitație, irascibilitate.
Ceai de sunătoare
Se adaugă o lingură de flori mărunțite de sunătoare la o cană de apă fierbinte. Timpul de infuzare este de 15 minute (ceașcă acoperită), după care se strecoară.
Este benefic în special seara, înainte de culcare, deoarece are efect calmant și combate stările de agitație și insomnia. De asemenea, ameliorează durerile de stomac și asigură buna funcționare a sistemului digestiv.
Ulei de sunatoare
Un alt produs care se poate pregăti chiar și acasă este uleiul de sunătoare. Poate fi folosit în cazul rănilor, eczemelor sau al pielii uscate. Pentru a prepara ulei de sunătoare este necesară o cantitate de flori cât să încapă într-un borcan mai mare, de circa 800 de mililitri sau de un litru, peste care se toarnă ulei de măsline sau ulei de floarea-soarelui până se umple recipientul. Se lasă amestecul la macerat în borcanul închis pentru două-trei săptămâni, într-un loc cald și însorit, apoi se filtreaza uleiul de flori.
Se poate aplica direct pe piele, pe zonele afectate și este recomandat pentru diferite răni, arsuri ușoare, inclusiv arsuri solare, iritații, mâncărimi, julituri, echimoze, hemoroizi, varice, inflamații cutanate cauzate de tratamente radiologice, edeme limfatice, artrite, artroze, reumatism, inflamații și dureri musculare.
Tinctura de sunătoare
Este un alt produs care se obține din amestecul dintre plantă și alcool lăsat la rece. Este indicată atât pentru uz intern (pentru combaterea stărilor depresive și tensionate. În acest caz se pot dilua două lingurițe de tinctură în jumătate de pahar cu apă și se bea amestecul), cât și pentru uz extern (se aplică sub formă de comprese pentru menținerea sănătății pielii). Se pun două linguri de flori de sunatoare mărunțite în 100 de mililitri de alcool (de 50 de grade) și se lasă conținutul la macerat pentru aproape două săptămâni.
Sunătoarea poate fi administrată și sub formă de comprimate, probabil fiind cel mai simplu și mai rapid mod de a profita de proprietățile ei.
Cu preparat de sunătoare se tratează și podoaba capilară, pentru întărirea firului de păr și a rădăcinii de păr. Mai nou, sunătoarea se folosește și în tratamente asupra tenului, fiind un regenerator și un fortifiant al acestuia.
Încheiem aici al doilea episod și vă recomandăm să mergeți să faceți cât mai des plimbări în păduri și să vă bucurați de cât de minunate sunt, să cumpărați produse tradiționale de la producătorii locali și să nu uitați ce se spune din bătrâni: „Averea cea mai scumpă a omului este sănătatea!”
În episodul următor vom vorbi despre tei.