La începutul anului 2001, Direcția Silvică Ilfov scotea la concurs un post la Ocolul Silvic Brănești, la cantonul de la pepiniera Cozieni. Era nevoie de un om care să locuiască acolo, întrucât cel care stătuse până atunci se pensionase. Florin Voinea a fost cel care și-a luat inima în dinți și a participat la concurs. Era pe atunci un tânăr pădurar de 24 de ani, din comuna Nana, Călărași, care absolvise Colegiul Silvic Brănești. A luat concursul si, în februarie 2001, se instala la canton și începea o nouă viață. Au trecut de atunci 21 de ani…

Înainte să se instaleze i s-a spus așa: „Vezi că înainte a stat acolo un pepinierist destoinic și tu calci pe urmele lui…” Cumva, să aibă grijă de ceea ce primește în administrare și, dacă s-o putea, să facă mai mult decât înaintașul… Florin n-a uitat nici azi acele vorbe.
„Cel care a fost înaintea mea aici s-a pensionat. Spunea că a stat 18 ani. Și mă gândeam, la momentul acela, oare oi reuși și eu să stau 18 ani? Până la urmă mi-am făcut din asta un țel, să văd dacă pot să îl depășesc. Și din 2001 până acum sunt 21 de ani…”, își începe povestea pentru forestmania.ro Florin Voinea, devenit între timp inginer silvic.
Ca să avem păduri, trebuie să plantăm. Ca să plantăm, trebuie să avem puieți. Iar ca să avem puieți, trebuie să avem pepiniere. Statul român are sute de pepiniere, aflate în subordinea Regiei Naționale a Pădurilor. La Cozieni e o pepinieră de dimensiuni medii, de numai 11 hectare. De exemplu, cea de la Salcea din județul Suceava, are în jur de 40 de hectare și e ceea ce numim o „pepinieră mare”.

O pepinieră de 11 hectare înseamnă muncă, nu glumă. E ca la creșă… Copiii mici sunt fragili, au nevoie permanentă de supraveghere, de un anumit tip de hrană. Așa și puieții. Între timp, lucrurile nu mai stau ca „pe vremuri”. Nu mai cresc din inerție, cu apă de la Dumnezeu, păturică de zăpadă iarna și soare blând… Acum trebuie să faci efort ca să îi întreții, pentru că nu e apă, nu e zăpadă, iar soarele arde de-a dreptul. Ghindele pe care anii trecuți le adunai în două zile, azi le aduni în cinci… Totul e mai greu.
„Se poate vedea în două feluri viața la canton: ori ca o poveste – da, trăiești frumos, în mijlocul pădurii, în natură, aer curat și 2. Nimeni nu știe ce muncă e în spatele unui asemenea serviciu.

Eu consider că și după 21 de ani de pepinieră tot nu le știu pe toate. De exemplu, aceste schimbări climatice te pun în fața unor situații noi. Găsim foarte greu semințe pentru înființarea de noi culturi, din cauza secetei, nu le duc la maturitate, le avortează înainte de coacere”, spune Florin.
Bani din PNRR
Ministerul Mediului gestionează fonduri uriașe din PNRR pentru păduri, iar o parte din bani sunt destinați și pepinierelor. Modernizarea celor existente și crearea unora noi. Florin n-a stat cu mâinile în sân: are și el nevoie de câteva îmbunătățiri la Cozieni. Cu sprijinul celor de la Direcția Silvică Ilfov și de la ocol a făcut două solicitări: una pentru extinderea alimentării cu apă – adică un nou puț, și una pentru producerea de puieți forestieri containerizați. Florin are atâta nevoie de cele două upgrade-uri încât la va face oricum, și cu PNRR și fără.

„N-a mai plouat de luni de zile, nu facem față. Trebuie să extindem neapărat capacitatea de irigare. Avem acum un bazin de 70 de metri cubi pe care îl umplem în 12 ore cu apă din puț și îl golim, prin sistemul de irigații, în două ore”, explică Florin.
Casa de la canton aparține Romsilva, prin Direcția Silvică Ilfov. Florin stă în ea atâta timp cât este angajat la pepinieră. E un fel de… casă parohială, ca să facem o comparație la îndemână. Prima dată ai senzația că nu e locuință, ci instituție. Când intri, vezi că e o casă ca toate casele. La ei e tare plăcut… E ordine, sunt lucruri frumoase și au făcut din canton un adevărat cămin. Singurul pe zeci de hectare.
Doi „pui” de om
După ce s-a mutat aici, Florin a cunoscut-o pe cea care avea să îi fie soție. Tudorița e din comuna Mănăstirea, tot din Călărași. S-au plăcut, s-au cununat și nu a deranjat-o deloc ideea de a sta la canton.

„Eu vedeam viața aici ca și viața la țară, la mama. Mi-am văzut de treabă, făceam aici exact ce făceam acasă – curățenie, grădină, animale. Nu mi-a fost greu”, povestește Tudorița. Localitatea micuță din care venea a constituit un avantaj: nu prea avea după ce tânji. La o adică, ei nu stau foarte departe de Brănești.
Lucrurile le-au făcut împreună, unul câte unul, cu sprijinul celor de la direcție, de la ocol. S-au făcut reparații, baie, living. Condiții decente. Iarna se încălzesc la sobe cu lemne, ca orice gospodărie din mediul rural din sudul țării.

La câțiva ani de la căsătorie, casa de la canton avea să se îmbogățească cu doi „pui” : Andreea și Diana, fetele lor. Copii crescuți la canton…
De la grădiniță până în clasa a 8-a fetele au mers la Brănești. Apoi, cea mare a făcut liceul la București. La toamnă intră în clasa a 12-a, face în câteva zile 18 ani. Iar cea mică, Diana, are 14 ani, și va merge la liceu tot la București, din septembrie. Asta înseamnă că în fiecare dimineață sunt duse cu mașina la Brănești, la stația de autobuz, și de acolo se duc în Capitală, la liceu. Zi de zi, vară, iarnă.
Florin pare un om tare molcom. Dar asta nu înseamnă că e o persoană statică sau care lasă lucrurile să curgă de la sine… Nu. La un moment dat, faptul că era pădurar nu i-a mai fost de ajuns. S-a înscris și la facultate, să devină inginer silvic. De ce? Pentru că „suntem oameni. Și cauți tot timpul să înveți ceva. Că așa, dacă stăm și ne plafonăm…”, spune el.
Brad de câmpie și o echipă sudată
Una din reușitele de la Cozieni este că produc brad. „A fost în urmă cu patru ani un program în urma căruia am primit din partea RNP-ului semințe de brad. Și am reușit să producem puieți. Ceea ce, pentru o zonă de câmpie, e ceva!”, povestește, mândru, Florin.
Dar nu bradul e baza. În toamnă, vor pleca de aici 400.000 de puieți de stejar care vor fi plantați. Iar pentru anul viitor sunt alți 500.000 crescuți deja de-o palmă.

„Cu tot ce avem – stejar, frasin, tei – furnizăm puieți pentru aproximativ 80 de hectare pe an, poate chiar 100. Și suntem o pepinieră de nivel mediu. La nivel de Regie Națională a Pădurilor sunt 7 pepiniere mari, cu câte 40 – 50 de hectare, și peste 500 de pepiniere mici și cantonale. Regie le are structurate. Ce trebuie, unde trebuie”, descrie Florin bucățica lui de puzzle din Romsilva.
O altă reușită este echipa. Are cinci angajați, muncitori necalificați.
Cel mai „nou” angajat a venit la pepinieră acum 10 ani. Nu este un loc de unde unii vin, alții pleacă. Sunt angajați cu toate actele în regulă, cu toate drepturile cuvenite, și au format o mică familie unită.

„Când va veni timpul, o să plecăm”
Poate părea ciudat multora să trăiești așa, într-o casă de care te atașezi, în care ți-ai crescut copiii și care știi că nu e și nici nu poate fi a ta. Dar Florin și Tudorița nu se gândesc încă la pensie… Ne spun că unele avantaje pot fi la fel de bine și dezavantaje: faptul că nu ai vecini, de exemplu.
„E o viață destul de izolată. Mai ales pentru copii. Dar e plăcut să stai în mijlocul naturii. Fără betoane, fără zgomot. Copiii nu ne-au reproșat niciodată că stăm așa… Sigur că le-am dus mereu în parc, le-am dus în oraș, le-am dus în vacanță. Mai merg la bunici. Noi am știut mereu că ce e aici nu e al nostru și că, atunci când va veni timpul, o să plecăm. Dar, mai e până atunci”, spune Tudorița, zâmbind. E mereu zâmbitoare și pare genul care nu se plânge niciodată de ceva.

Găini, vaci, purcei
În spatele casei-canton e o curte mare. o gospodărie ca la carte.„Noi suntem născuți-crescuți la țară. Ne-a plăcut să avem tot ce ne trebuie. La noi în sat nu e curte fără păsări, fără animale”, explică Tudorița. Ea e cea mai ocupată dintre toți, pentru că, pe lângă munca în pepinieră, are grijă și de curtea de păsări, de purcei și vaci, de grădină. Are însă și ajutoare – mama ei, mama soacră, dar și fetele, care deja sunt mari.

În aceste zile, Andreea și Diana se trezesc cu noaptea-n cap pentru a pregăti conservele cu roșii și legume pentru iarnă. Ceaune mari, pe pirostrii, zeci de borcane în țiplă și vase mari cu roșii tocate erau pregătite când am fost noi la ei. Legumele sunt din sera Tudoriței sau din grădină.

Nu ai cum să te plictisești la canton.
„Silvicultura nu e un loc de muncă, e un stil de viață. Nu e ceva ce faci de la 8 la 4. Nu toată lumea ar putea face asta. La noi zi de zi e câte o activitate. Toamna e cel mai mult de lucru. Adunăm semințe, le depozităm, le tratăm, le semănăm, le îngrijim. Tot toamna și în prima parte a primăverii scoatem puieții ajunși la vârsta optimă, îi livrăm către șantierele de împăduriri pentru plantat. Apoi vin lucrările de întreținere. Săpăm, plivim între rânduri. Cea mai importantă și cea mai multă activitate, pentru că din primăvară până toamna asta facem. Nici nu ajungi să treci prin ele că trebuie să o iei de la capăt. Nu avem voie să folosim ierbicide, suntem certificați FSC. Oricum nu există ceva care să ia tot spectrul de buruieni. Și atunci rămâne.. sapa.

Și irigatul… Pornim seara și dimineața. Eu și soția, că nu pot chema muncitorii la 9 seara, după o zi de muncă, să ajute. Sau sâmbăta și duminica. Pentru că irigatul merge aproape non-stop, din 30 de zile, în 29 funcționează sistemul. Că… vedeți ce e… Și tot nu facem față”, ne mai spune Florin.
Câteva cifre
Romsilva administrează jumătate din fondul forestier al României, puțin peste 3 milioane de hectare de pădure. 3,13 milioane, mai exact. În interiorul lor sunt 313 ocoale silvice de stat, iar fiecare ocol silvic este împărțit în districte silvice. Districtele se împart în cantoane, iar în cele 313 ocoale silvice sunt 1.119 districte silvice și 6.013 cantoane. Nu toate cantoanele au sedii care permit locuirea, dar în toată țara sunt câteva mii de familii ca Florin și Tudorița. Au grijă de pădure sau de puieți și stau acolo până la pensie. Ani buni în care cantonul Romsilva este căminul lor. Apoi, la pensie, își adună lucrurile și pleacă. Unii reușesc să își facă o casă între timp, alții se întorc în casa părintească.
Viața la canton poate fi, însă, foarte dură. Dincolo de faptul că nu locuiești într-o casă care este a ta, cantonul este amplasat acolo unde e mai mare nevoia. Acest lucru înseamnă izolare de comunități, viață aspră, departe de utilitățile obișnuite în „civilizație”, fără vecini care să te ajute la necaz sau cu care să mai schimbi o vorbă. Curentul electric, cablul TV sau rețeaua de internet nu sunt la îndemână peste tot. Dacă acceptăm ideea că pădurea e ca o mănăstire, cantonul e un schit… Îți trebuie curaj și determinare să accepți acest stil de viață, departe de lume.

„Acum o săptămână am fost în concediu. Primul lucru când venim din concediu intrăm în pepinieră să vedem ce s-a mai întâmplat. Dacă s-a săpat, dacă s-a udat. Ne-am atașat… Pentru că dacă nu faci asta cu pasiune și cu dăruire, n-o mai faci…”, e de părere Florin Voinea.